Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Freamătul autumnal al cuvintelor eminesciene | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » Cultură » Freamătul autumnal al cuvintelor eminesciene
Freamătul autumnal al cuvintelor eminesciene

Freamătul autumnal al cuvintelor eminesciene

Brumar a sosit neostoit pe frumoasele plaiuri de legendă ale patriei noastre, aducând cu el freamătul crengilor, al frunzelor şi codrului, lumea de poveşti a nopţilor mai lungi stropite cu lacrimi reci de ploaie. Lira eminesciană avea să sune armonios şi în această lună de toamnă, deschizând larg ferestrele cuvintelor spre tainele nocturnului.

La 16 octombrie 1866 era publicat în revista Familia poemul Misterele nopţii, al cărui titlu este o provocare privind descoperirea sensului lexemelor ce îl compun. Lectura profundă a celor opt strofe ne duce la gândul prevestitor al poetului privind apariţia peste vreme a creaţiei blagiene Izvorul nopţii, cu aceeaşi temă legată de frumosul sentiment al iubirii, dar într-o altă viziune şi într-un alt registru stilistic. Tonurile elegiace ale tânărului poet ne amintesc de încântarea iubirii absolute, care, din păcate, niciodată nu se împlineşte, picurând suferinţă şi durere în sufletul cuplului: Dar aşa ne e destinul,/Vitreg prea adeseori.

Eminescu a fost preocupat de istoria civilizaţiilor umane creând poeme de o inestimabilă valoare artistică. În acest sens amintim poezia Egipetul, publicată la 1 octombrie 1872 în revista ieşeană Convorbiri literare, după ce în prealabil o lecturase în şedinţa Junimii de la 1 septembrie a aceluiaşi an. Titlul poemului ne introduce în universul civilizaţiei Egiptului antic cu viaţa sa de poveste dominată de perenitatea Nilului: Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,/Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur/…/Nilul mişcă-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară/Către marea liniştită ce îneacă a lui dor. Imaginea fantastică a oraşului antic Memfis este surprinsă de poet printr-o gamă variată de mijloace artistice, care evocă măreţia acestei impunătoare capitale: Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,/Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi –/Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie!/Au zidit munte pe munte în antica lor trufie.

În acest poem poetul redă un alt destin al magului, acela de cititor în stele: Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur/Unde-a cerului mii stele ce-ntr-un centru se adun./El în mic priveşte acolo căile lor tăinuite/…/Au aflat, sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. În aprecierile sale critice, Vladimir Streinu oprindu-se asupra magului conchide: E de bănuit că dezastrul acestei istorii a fost pricinuit de un mag, care ca un Faust… nevrând să fericească un neam de oameni decăzuţi – a cetit semnul întors – provocând cataclismul unei civilizaţii întregi – nisipul pustiei a astupat Memfis şi Teba – ca gigantice sicriuri. Eminescu încheie poemul într-un mod optimist, încrezător în renaşterea acestei civilizaţii, a unui popor capabil de a sărbători noua rază a lumii dăruită de Demiurg: Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,/Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce/Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce… E viziunea filosofică a poetului în viitor, considerând că speranţa nu moare niciodată.

Şi tot la 1 brumar, dar şapte ani mai târziu, în 1879, apare în revista Convorbiri literare cunoscuta poezie eminesciană Revedere, care e studiată şi în şcoală de către elevi. Poetul ne îndreaptă în acest univers pe calea cunoaşterii existenţei umane şi a naturii pe tema fugit irreparabile tempus şi fortuna labilis în opoziţie cu permanenţa naturii, care rămâne totuşi Marele ocrotitor al fiinţei umane. Exegetul George Călinescu, evidenţiind dragostea poetului faţă de natură, afirma: simţire cuvioasă faţă de natură, care e mai curând o simţire de calitate metaforică, place cu deosebire lui Eminescu. Versurile aureolate de armoniile poeziei populare şi prin tonalitatea elegiacă ne invită să medităm profund asupra destinului fiinţei umane.

Din cele 26 de sonete scrise de Eminescu, la 1 septembrie 1879 sunt publicate trei sub titlurile Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc şi Când însuşi glasul interesante atât din punct de vedere al conţinutului ideatic, cât şi al realizării artistice. Asupra celui de-al treilea sonet merită să amintim deosebitele aprecieri ale criticului francez Alain Guillerman, cuvinte care sunt demne să ne scoată din starea de apatie faţă de creaţia lirică eminesciană: Fără îndoială că nobleţea ritmului, melancolia inspiraţiei, muzica extraordinară a cuvintelor se unesc pentru a face din acest poem un fel de model al genului. Aceia care nu mai au încredere în valorile lirice create de poet e bine să aplece urechea la ceea ce spun străinii despre titanii literaturii române, căci numai aşa ne vom da seama de ceea ce reprezentăm în cultura lumii.

Sunt şi alte coloane de versuri care au apărut în brumar pe care este bine să le citim, fiindcă numai lectura ne apropie şi mai mult de freamătul de basm al cuvintelor eminesciene.

Prof. Bors Kinga, Şcoala Gimnazială „Petőfi Sándor”

Prof. Busuioc Stelian, Şcoala Gimnazială „Petőfi Sándor”

Dr. György Géza Árpád, Liceul Tehnologic „Joannes Kájoni”

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.