Folclorul – obiect de studiu şi sursă de inspiraţie în opera umanistului Pater Ioan Căianu – Joannes Kajoni Valachus (1629/1630 – 1687) | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 20 mai 2019
Home » Cultură » Folclorul – obiect de studiu şi sursă de inspiraţie în opera umanistului Pater Ioan Căianu – Joannes Kajoni Valachus (1629/1630 – 1687)
Folclorul – obiect de studiu şi sursă de inspiraţie în opera umanistului Pater Ioan Căianu – Joannes Kajoni Valachus (1629/1630 – 1687)
Bustul lui Ioan Căianu de la Şumuleu-Ciuc

Folclorul – obiect de studiu şi sursă de inspiraţie în opera umanistului Pater Ioan Căianu – Joannes Kajoni Valachus (1629/1630 – 1687)

390 de ani de la naşterea lui IOAN CĂIANU (II)

„Am vrut să slujesc patriei mele dragi şi prin modesta mea lucrare să dau şi altora prilejul de a-L slăvi, fără piedică, pe Domnul…”

(Joannes Kajoni, Cantionale Catholicum, 1676)

Cunoscut până la începutul secolului XX drept „o mare culegere muzicală” – Codexul, considerat multă vreme pierdut, a fost scos la iveală într-o stare bună şi restaurat la laboratorul Bibliotecii Centrale de Stat din Bucureşti, între anii 1985-1986. Publicaţia culegerii în notaţie de tabulatură pentru orgă din secolul XVII „este rezultatul unor aspiraţii nobile şi legitime”. Cele două volume (facsimile şi transcrieri) văd lumina tiparului în 1993, fiind realizarea colaborării dintre Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Bucureşti şi Institutul de Muzicologie al Academiei Ungare de Ştiinţe din Budapesta. „Sfera colecţiei MUSICALIA DANUBIANA se lărgeşte în mod îmbucurător, cuprinzând şi o lucrare de referinţă românească, scopul ei fiind publicarea documentelor cu caracter muzical, ce aparţin ţărilor dunărene…se menţionează în Prefaţă. Reţinem din condeiul celor doi prefaţatori şi aceste edificatoare precizări: „CODICELE CĂIANU – KÁJONI KÓDEXCODEX CAIONI cuprinde repertoriul transilvănean în uz de la mijlocul secolului al XVII-lea. Aflăm aici atât piese vocale, cât şi instrumentale, religioase şi laice, ale unor compozitori cunoscuţi sau anonimi, iar pe lângă majoritatea pieselor aparţinând creaţiei culte, întâlnim unele care amintesc de creatorii populari. Dintre redactanţii manuscrisului se remarcă personalitatea lui Ioan Căianu (Joannes Caioni)… Piesele notate de el reflectă atât o practică intrată în conştiinţa publicului, cât şi o personalitate muzicală marcantă: manuscrisul ne oferă o imagine revelatoare despre cultura lui Căianu, despre diferitele sale preocupări, despre dorinţa lui de a-şi însuşi valorile europene, despre rigurozitatea lui ştiinţifică şi gustul lui muzical. Ioan Căianu, călugărul franciscan de origine română, reprezintă tipul intelectualului umanist al epocii sale… Ceea ce face să crească valoarea manuscrisului este faptul că Ioan Căianu, fidel autenticităţii în redarea muzicală, a cules un număr însemnat de dansuri şi cântece populare româneşti, ungureşti şi slovace”.

Ediţia publicată acum aproape un sfert de secol a pus la dispoziţia muzicologilor, şi nu numai, un document important al istoriei muzicii din Transilvania. Literatura de specialitate ţine în evidenţă peste douăzeci de titluri din operele lui Ioan Căianu, tipărite sau păstrate până astăzi în manuscrise, printre care şi istoria ordinului franciscan din Transilvania până în 1684. Opera eruditului umanist este importantă pentru istoria culturii şi ştiinţei transilvănene.

Din studiul dedicat Prezentării manuscrisului „Codex Caioni” – Istoricul cercetării Codicelui Căianu reiese că literatura de specialitate, de-a lungul deceniilor, a oferit o imagine destul de inegală privind acest document, motivându-se că prima generaţie de cercetători, care au studiat manuscrisul în original, nu a putut face faţă problemelor ridicate de manuscris şi că  o mare parte a studiilor sau transcrierilor n-au fost consultate de specialişti. Chiar şi după 1945 problema Codicelui Căianu a fost tratată în mod diferenţiat, neputând fi studiat manuscrisul, interpretările informaţiilor predecesorilor au avut cale liberă. Fenomenul s-a repetat în ultimele decenii pentru că scrierea istoriei muzicii se putea axa doar pe „vechea” literatură, astfel că cercetătorii s-au bizuit mai mult pe fantezie decât pe fapte. Recenta publicare a Codicelui Căianu, cum arătam mai sus, reconstituie toate afirmaţiile privitoare la manuscrise, redactanţi, notaţie şi conţinut şi pe baza acesteia a încercat să formeze o nouă imagine, zicem noi, mult mai realistă şi ştiinţifică. Nu putem să nu subliniem că în tot acest răstimp s-a evidenţiat faptul că „în ceea ce priveşte precizia notaţiei, ea este de mare importanţă pentru istoria muzicii româneşti, reprezentând primul document care conţine melodii populare româneşti notate”, Ioan Căianu fiind considerat, în acest sens, drept „cel dintâi notator de muzică românească”. Octavian Lazăr Cosma înclină să creadă că datorită originii române a lui I. Căianu „ataşamentul, dragostea sa pentru muzica poporului său a fost mai puternică, răbufnind, conştient sau nu, în creaţie”.

Dintre bucăţile muzicale româneşti notate de Ioan Căianu, 16 sunt transilvănene, anume două cântece şi 14 melodii de joc, intitulate, de obicei, dansuri valahe. Unul dintre cântece e o variantă foarte îndepărtată a cântecului Cana Galileii, frecvent pe alocuri şi azi la nunţi sau în repertoriul cântecelor de stea. Al doilea – asupra căruia vom insista mai mult – e Cântarea Voivodesei Lupu, un cântec închinat soţiei domnitorului Vasile Lupu, unul dintre cele mai frumoase melodii aparţinând cântecului istoric transilvănean. Deşi în codice textul cântecului lipseşte, aflăm în schimb o melodie populară care cu deosebită forţă sugestivă exprimă un profund sentiment uman. Melodia cântecului e stranie, cu totul neobişnuită, faţă de ceea ce se cunoaşte astăzi în muzica populară românească. Ea se compune din două unităţi melodice scurte, de două măsuri, care se repetă întocmai (a, a, b, b,) şi o a treia (c), fără repetiţie: a, a, b, b, c. Caracterul românesc îl găsim la sfârşitul cântecului, în cadenţa frigică (mi bemol – re) prezentă în numeroase melodii din muzica noastră populară.

Melodiile de joc (în număr de 14) se aseamănă în parte cu cele întâlnite în repertoriul transilvănean, iar o serie de cântece şi dansuri au la bază personaje în anturajul cărora şi-a depănat firul vieţii cărturarul. Astfel sunt Dansul lui Lázár Apor (legat de numele nobilului din Lăzarea), o variantă apropiată a melodiei moldoveneşti Banu Mărăcine, asemuindu-se cu aceasta atât prin elementele melodice, cât şi prin cele ritmice. Ea a fost analizată amănunţit de către compozitorul Marţian Negrea într-un studiu special dedicat operei lui Ioan Căianu; Dansul lui Coloman Mikes (titlul vizând persoana căpitanului cu acest nume şi nu aceea a cunoscutului literat maghiar Mikes Kelemen, născut după moartea lui Caioni); Dansul lui Ştefan Apor (dansul preferat al vice-judelui regesc din Casin). Dansurile populare, intitulate de obicei de către autorul Codicelui, dansuri valahe (Dans zglobiu; Dans valah; Alt dans valah în doi; Dansul al V-lea în şase; Dans; Dans din Nireş), alcătuiesc tabloul vieţii unor categorii de oameni pe care Caioni i-a simţit, înţeles şi de care s-a apropiat, ca acel popor de iobag pe care l-a „înregistrat” în muzică şi dans. Izvorul de inspiraţie a culegerii sale l-a constituit peisajul someşan, Valea Someşului şi Mureşului, plaiurile Moldovei, melodiile lăutăreşti din Ţara Românească. Unele din aceste dansuri populare supravieţuiesc până astăzi, fie sub formă vocală, fie instrumentală, în muzica poporului nostru. (Va urma)

Prof. dr. Nicolae BUCUR

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.