Explicaţie concisă privind schimbarea de comportament a urşilor

Despre eco-etologia urşilor s-a scris suficient de mult, ca de altfel şi despre cauzele schimbării de comportament a acestora, pentru a fi în măsură să înţelegem fenomenul şi să arătăm cu degetul vinovaţii. Totuşi, „specialiştii nimicului”, din cadrul autorităţii publice decidente şi ai institutului cu pretenţii ştiinţifice consultat, continuă să facă pe neştiutorii şi să perpetueze, probabil cointeresaţi, un management dezastruos pentru populaţia de urşi din ţara noastră, devenit riscant atât pentru urşi, cât şi pentru oameni.

Aceasta fiindcă, de 25 de ani încoace, se împuşcă preponderent urşii masculi dominanţi la nadă, metodă de vânătoare interzisă prin lege, dar acceptată în mod tacit de autorităţi, situaţie care a condus, în timp, la o destructurare gravă, pe sexe şi clase de vârstă, a populaţiei autohtone. Acum avem de-a face cu o populaţie de urşi grav destructurată, în care procentul femelelor şi tineretului este exagerat, nu doar nenatural, de mare. Odată cu creşterea procentului femelelor a crescut şi numărul femelelor fătătoare şi, totodată, sporul natural anual, de la 4,2%, calculat până în 1990, la circa 10% calculat în prezent.

Sporul natural actual, mai mult decât dublu celui din trecut, se datorează şi administrării de hrană complementară de către gestionari, de care urşii nu au însă nevoie toamna, aproape exclusiv la punctele de nadă. Această hrănire complementară nenaturală şi sorturile de hrană nutritivă şi energizată, administrată atât toamna, cât şi primăvara, a crescut fertilitatea ursoaicelor, care faţă de 1-2 pui cât năşteau în medie înainte de 1995, nasc acum, în mod frecvent, câte 2-3 pui.

Aşadar, creşterea numărului femelelor fătătoare şi creşterea numărului mediu de pui pe femelă a condus la creşterea sporului natural de la circa 4,2% la circa 10%, creştere care s-a suprapus însă peste o degradare evidentă a condiţiilor de biotop, produsă prin fragmentarea habitatului, exploatarea mai intensă şi dezordonată a arboretelor şi produselor accesorii ale pădurii, pătrunderea tot mai accentuată a omului în zonele altădată greu accesibile, turismul pietonal şi off-road în afara traseelor turistice, concurenţa acerbă la hrană a animalelor domestice şi deranjul produs de oamenii şi câinii însoţitori ai turmelor prin păduri. Toate acestea au condus, în final, la o îngustare evidentă a spaţiului său vital şi la o reducere drastică a ofertei trofice în vechiul său habitat.

În condiţiile arătate, oferta abundentă şi accesibilă de hrană din preajma localităţilor, inclusiv din locurile de depozitare a gunoaielor menajere, au atras ursoaicele cu pui, fiindcă şi ele, şi puii au nevoie de hrană din abundenţă şi de calitate pentru a se reface şi, respectiv, pentru a creşte. Aşa au ajuns, forţate de împrejurări, ursoaicele cu pui în câmpul agricol, grădinile, livezile şi gospodăriile oamenilor. În timp, generaţiile de pui de urs care s-au succedat, juvenile şi adulte, s-au obişnuit în preajma oamenilor, de care, în general, nu se mai tem.

La obişnuirea urşilor cu omul a contribuit din plin şi hrănirea complementară (nădirea) practicată de om, de regulă lângă observatoare închise sau bordeiele de pândă amplasate în calea urşilor, dinspre sau spre locurile de iernare.

În sfârşit, tot omul a contribuit în mod indirect la această schimbare de comportament, prin împuşcarea preponderentă a urşilor masculi dominanţi, cei care ţineau ordine în interiorul nucleelor populaţionale. Dispariţia masculilor dominanţi, din astfel de nuclee, a condus la ocuparea locurilor rămase libere de către alţi urşi, inferiori ierarhic, apoi la omorârea unora dintre puii predecesorilor pentru obligarea femelelor la reîmperechere. Procesul a continuat însă ani de zile, prin alegerea şi împuşcarea preponderentă a urşilor dominanţi, unul după altul, la punctele de nădire. Din acest motiv, dezordinea din cadrul nucleelor populaţionale a devenit acum de neimaginat, iar ursul considerat specie poligamă în trecut, când perechile de ursoaice şi urşi dominanţi erau urmărite de încă 1-2 masculi, a devenit în prezent specie cu comportament poliandru, fiindcă, în ultimii ani, au fost observate femele în călduri care s-au împerecheat cu mai mulţi masculi în decurs de câteva zile.

Toate aspectele prezentate concis mai sus reliefează faptul că omul a determinat, cointeresat şi conştient, această destructurare gravă, pe sexe şi clase de vârstă, a populaţiei de urşi din România, ceea ce a determinat, în timp, o schimbare de comportament îngrijorătoare, reliefată în pagube de amploare nemaiîntâlnită, în coborârea urşilor spre zonele de mai joasă altitudine şi în staţionarea lor în apropierea localităţilor, în atacuri frecvente, unele mortale, asupra omului etc.

Fenomenul descris a fost şi este fără discuţie accentuat de modul, mai mult decât subiectiv, de împărţire a cotelor anuale de recoltă, robotizate cifre de intervenţie, pe gestionari. Facem această afirmaţie fiindcă se aprobă cote de recoltă exagerat de mari unor gestionari din zonele în care urşii iernează şi nu produc de regulă prejudicii, în detrimentul gestionarilor din zonele în care urşii coboară vara şi toamna, inclusiv lângă şi chiar în localităţi, pentru a se hrăni pe seama culturilor agricole şi animalelor domestice. De asemenea, fenomenul este accentuat şi prin acceptarea împuşcării nelegale a urşilor „la nadă”, mai ales primăvara, fiindcă doar „la nadă” există posibilitatea reală de alegere şi împuşcare a urşilor de mari dimensiuni, cu blănurile cele mai valoroase, de regulă masculi dominanţi.

În concluzie, nu urşii sunt vinovaţi pentru faptul că au devenit problemă pentru om, ci omul i-a determinat, conştient şi interesat, să-şi schimbe comportamentul.

Redresarea situaţiei stă tot în putinţa omului, care, prin împuşcarea cu prioritate şi aleatoriu a urşilor de mici dimensiuni, pot conduce populaţia spre o structură din ce în ce mai apropiată de cea normală (naturală). Acest lucru se poate realiza foarte simplu, prin vânarea preponderentă a urşilor în apropierea localităţilor şi în zonele de mai joasă altitudine, numai toamna şi exclusiv prin metoda la goană. Bineînţeles că urşii cu adevărat problemă, care se vor reduce în scurt timp ca număr, trebuie extraşi, în mod operativ, acolo unde apar.

Concluzia la concluzia de mai sus este că omul care „a creat” urşii problemă, în fond urşi cu comportament deviat, poate soluţiona, în foarte scurt timp, această problemă. Totul este ca cei care împart cota de recoltă şi stabilesc condiţiile vânării derogatorii să-şi dorească acest lucru.

Despre vinovaţi, ce să mai vorbim? Îi cunosc toţi gestionarii – şi cei care obţin cote de recoltă atât de mari încât cu dificultate le pot realiza, dacă le realizează chiar apelând la metode interzise de vânătoare – şi cei care nu obţin doar cote insignifiante şi nu ştiu cum să se mai ascundă de revolta justificată a fermierilor şi ţăranilor păgubiţi.

N. ŞELARU

Comentarii:

comentarii