Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Exclusivismul etnic maghiar şi rolul lui nefast în Revoluţia de la 1848-1849 | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » (Inter)Național » Exclusivismul etnic maghiar şi rolul lui nefast în Revoluţia de la 1848-1849
Exclusivismul etnic maghiar şi rolul lui nefast în Revoluţia de la 1848-1849

Exclusivismul etnic maghiar şi rolul lui nefast în Revoluţia de la 1848-1849

„Folosirea altor culori şi flamuri naţionale, pe teritoriul Ungariei, constituie un atentat la integritatea statului şi se va pedepsi cu toate rigorile legii” (Lajos Kossuth, 1848)

 „Să nu se cruţe nimeni care nu poartă culorile maghiare şi nu recunoaşte guvernul maghiar: stârpirea tuturor împotrivitorilor” (Adunarea secuilor, Lutiţa, 15 oct. 1848)

Intuind perfect mersul evenimentelor de început al Revoluţiei ungare, unul dintre tinerii români prezenţi la întrunirea din 25 martie 1848 a canceliştilor de la Tabla Regească din Târgu-Mureş, şi anume Samuel Poruţiu, a exclamat că nu se pot pretinde „a fi toate numai ungureşti… Pentru ce să fie chiar şi Dumnezeu ungur”. Observaţia sa are, peste timp, o semnificaţie deosebită, o încărcătură cu valoare de esenţă a unui episod important al istoriei transilvane, cu grave consecinţe asupra românilor în special, dar şi asupra saşilor şi a unei părţi a populaţiei maghiare din Transilvania şi Ungaria. Exclusivismul etnic maghiar a dus la o formă extremă de naţionalism, o formă extremistă, care a fost, de fapt, cauza sângerosului război civil din Transilvania, început în toamna anului 1848 şi continuat până în vara anului 1849. Naţiunea română s-a opus planului de maghiarizare a românilor şi a celorlalte neamuri din Transilvania şi Ungaria, aşa cum s-au opus maghiarizării şi croaţii, slovacii, sârbii şi celelalte naţiuni din proiectata Ungarie mare. De altfel, cel mai înverşunat adept al exclusivismului etnic maghiar a fost revoluţionarul Lajos Kossuth, începând chiar cu Dieta de la Pojon (azi Bratislava, Slovacia), când a propus desfiinţarea Croaţiei şi Sloveniei ca regate şi transformarea lor în comitate ale Ungariei în care, „peste câţiva ani, va trebui să se audă numai limba maghiară”. Guvernatorul Kossuth, un „preşedinte dictator”, cum îl caracteriza Bariţiu, nu a dat dovadă de nici o înţelegere şi faţă de români în timpul Revoluţiei de la 1848-1849. Prin proclamaţia sa din 10 octombrie 1848, semnată împreună cu contele Mihail Eszterházi, a ameninţat pe români cu exterminarea, instituind terorismul ca politică de stat. Bariţiu scrie că această proclamaţie a transformat pe români în nişte proscrişi şi a fost „ca plenipotenţă [împuternicire] dată la toţi maghiarii de a omorî cât se poate mai mulţi români şi a-i extermina din această ţară”.

kossuth2Imperialismul etnic al lui Kosuth Lajos – cauza principală a eşecului Revoluţiei maghiare

Samuel Poruţiu, constant în părerea lui despre acest exclusivism, fiind trimis de adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 la Dieta de la Cluj, pentru a observa mersul evenimentelor, scria Comitetului Naţional Român de la Sibiu, la 6 iunie 1848, că – spune el – „Compatrioţii noştri nu vreau să ştie de noi nimic [subl. V.L.], numai de un Nagy Magyarhon [marea patrie maghiară]” şi că „Dieta aceasta are un ton maghiar aristocratic şi conservativ [conservator]”. De asemenea, precizează, pe un ton sarcastic, faptul că „toţi aleargă după gloria maghiară, ca [şi] copiii după fluturi”. Pe acelaşi ton, folosind expresia latină risum teneatis amici (Prieteni, ţineţi-vă râsul), scrie că aceşti compatrioţi maghiari – cum îi numise anterior – în majoritate absolută folosesc sintagma egalitate în drepturi – jogegyenlöség„şi totuşi fac deosebire mare: nemeşi şi proşti” şi că „nici unu n-au dat semn de democraţie”.

Ideea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, exprimată în punctul 12 al Revoluţiei ungare din Pesta, fără a se ţine cont de voinţa românilor, este exprimată şi în şedinţa conducerii Partidului liberal de opoziţie din Cluj, ţinută în 19 martie. Aici s-a accentuat faptul că uniunea „celor două ţări maghiare” (két magyar hon) – cu referire la Ungaria şi Transilvania, cum erau percepute în cercurile aristocratice maghiare – se impunea ca un act „de mare siguranţă pentru menţinerea naţiunii maghiare”. Tineri maghiari şi adunături de proletari fanatizaţi din Cluj şi Târgu-Mureş au strigat Uniune sau moarte! Aristocraţii liberali clujeni au impus acest obiectiv al uniunii în Dieta de la Cluj din 30 mai 1848. Din păcate, însă, revoluţionarii maghiari din Ungaria şi Transilvania considerau uniunea – aşa cum observă şi acad. Camil Mureşanu – drept un capitol încheiat, care nu mai avea nevoie să fie susţinut şi de români şi de saşi, iar Curtea de la Viena a adoptat o poziţie capitulardă în faţa pretenţiilor maghiare. Istoricul Gelu Neamţu constată, de asemenea, rapiditatea şi agresivitatea cu care guvernul ungar, comisarii acestuia în Transilvania transpuneau în fapt uniunea, pe fondul pasivităţii şi lipsei totale de reacţie a imperialilor. Aristocratul Miklós Wesselényi, care în momentele cheie, de început al Revoluţiei ungare, lupta cu febrilitate pentru „efectuarea deplină şi detaliată a uniunii [Transilvaniei cu Ungaria], care să se realizeze – spunea el – „repede şi eficace”, milita pe lângă guvernul ungar de la Pesta să nu se acorde românilor dreptul de a li se recunoaşte statutul de a patra naţiune politică în Transilvania, deoarece astfel această ţară „ar fi transformată efectiv, ca printr-o vrăjitorie, în ţară românească”. Deci era conştient de faptul că, în realitate, Transilvania era, din punct de vedere etnic, o ţară românească, precizând că „românii sunt în toate comitatele Transilvaniei într-o majoritate covârşitoare”. Astfel, el considera că se poate face un troc cu toate neamurile nemaghiare, şi anume, acestea să accepte libertăţile individuale în schimbul integrării lor în acea „Nagy Magyarhon [marea patrie maghiară]” despre care scria Samuel Poruţiu. Mai mult, libertăţile individuale se limitau, pentru aceste neamuri nemaghiare, doar la cele de natură economico-socială şi nu inclusiv la dreptul de a-şi păstra, cinsti şi dezvolta limba, religia, tradiţiile şi cultura proprie. Astfel emanciparea socială era practic anulată de ideea privării românilor şi saşilor de însăşi statutul lor etnic, de componenta esenţială a vieţii lor. Aristocratul Miklós Wesselényi plusa chiar ca nici numele de român – román – să nu fie acceptat (el vorbea doar cu sintagma valah – oláh), speriat de perspectiva că folosindu-se această denumire „ar însemna aproape a recunoaşte naţiunea unită a românilor [oláhok – scrie el] de aici cu cei din Valahia şi Moldova”. Dar, scrie Wesselényi lui Ladislau Szemere, ministru de Interne de la Pesta, la 13 iunie 1848, sunt atâtea probleme care „interesează îndeaproape patria maghiară” încât nu este prioritară discutarea acestui proiect de acordare pentru români a dreptului de a li se recunoaşte statutul atât de dorit de ei şi care „prin Adunarea de la Blaj a crescut cu o forţă uriaşă” – recunoaşte aristocratul maghiar. El era, aşadar, ferm convins că Uniunea va rezolva totul, „patria maghiară”, care se pregătea intens de război, sub privirile absente ale Curţii imperiale, va trece uşor peste acea „forţă uriaşă” a dorinţelor româneşti. Şi astfel începe, în primăvara anului 1848, instaurarea legilor marţiale, arestarea de preoţi şi învăţători români consideraţi „instigatori” şi totul se deplasa spre războiul civil din toamna acelui an.

Astfel, politica etnic exclusivistă şi naţionalist-extremistă a politicienilor radicali maghiari a „fost un dezastru din pricina încălcării drepturilor naţionale” (acad. Camil Mureşanu) ale celorlalte etnii din Transilvania şi Ungaria. Românii şi saşii, ameninţaţi şi atacaţi, au reacţionat punând mai de preţ păstrarea fiinţei naţionale şi astfel au devenit ţintă, până la încercările de exterminare a lor, nu pentru că s-au împotrivit, în realitate, maghiarizării şi manevrelor separatiste maghiare, ci sub pretextul că au devenit „reacţionari” la ideile „democratice şi liberale” promovate de revoluţionarii maghiari. „Parola insurgenţilor [astfel le zice Bariţiu revoluţionarilor maghiari] din Transilvania fusese de la început e x t e r m i n a r e, sau încai micşorarea numărului românilor până la o sumă minimă”, scrie George Bariţiu. Însuşi generalul Bem a fost „iritat şi îngreţoşat de atâtea atrocităţi infame” şi a cerut lui Kossuth, printr-o scrisoare, să înceteze cu „tirania şi patima răzbunătoare făcută prin tribunalele de sânge”, dar Kossuth şi guvernul său nu au ţinut cont nici chiar de observaţiile lui Bem şi astfel atrocităţile asupra românilor au continuat.

Din păcate, Ungaria, prin înaltul for al Academiei Ungare de Ştiinţă (vezi Magyar Nagy Lexikon, apărut în 1997-2004, partea referitoare la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania), prin unii istorici maghiari din Ungaria şi România care se ocupă de Revoluţia de la 1848-1849 nu îşi asumă nici astăzi recunoaşterea adevărului istoric asupra acestei experienţe tragice din trecut şi care trebuie să stea la baza unei raportări juste, care să reabiliteze normalitatea relaţiilor româno-maghiare în contextul unei Europe unite şi de înaltă civilizaţie.

Dr. Vasile LECHINŢAN

(Lucrare publicată în anuarul Acta Carpatica 1)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.