Europarlamentar, din dragoste de ţară

Nu aş fi scris probabil niciodată aceste rânduri dacă nu aş fi avut ghinionul să ascult, fără voia mea, discursul unui europarlamentar român aflat în campanie electorală pentru câştigarea unui nou mandat.

Supărat nevoie mare, cum că el ştie că alegerile vor fi fraudate de unii şi de alţii care şi-au dat mâna întru demolarea celorlalţi, le-a spus radioascultătorilor câte volume a publicat, câte a făcut pentru România şi cât de cinstit este faţă de politicienii care s-au perindat până acum la putere. Totul la modul general, cu o singură excepţie, după care a întrebat: „Şi nevestele lor ce caută în Parlamentul Europei, nu le e ruşine?”.

Şi cum nu ştiu cine ar fi trebuit să-i răspundă, mă întreb la rându-mi ce o fi avut dumnealui cu nevestele altora, doamne cu acelaşi statut de europarlamentar, care se află în aceeaşi competiţie cu omul nostru, foarte posibil, doritor să rămână singur pe „pista de alergări”…

În ceea ce mă priveşte, sunt convinsă că cei pe care îi trimitem prin vot acolo, la Bruxelles, pot face destule şi pentru noi cetăţenii şi pentru ţară, problema e că eu, omul de rând, nu prea am aflat multe despre activitatea lor. Ceea ce mi-a rămas în minte sunt câteva nume ale persoanelor care au acumulat foarte multe absenţe, ale persoanelor care s-au făcut de râs prin bâiguielile rostite de la tribuna acestui înalt for şi desigur numele acelei persoane care ne-a făcut de minunea lumii când a fost prinsă cu mâţa în sac de o echipă de jurnalişti şi n-a catadicsit să se retragă la timp aşa cum se retrăseseră colegii săi din alte ţări, după ce a fost făcută dovada implicării lor într-o treabă nu prea curată. Nu am aflat în tot mandatul lor decât foarte puţine lucruri de bine şi cred că nici nu vom afla, dovadă că foştii şi poate viitorii europarlamentari ne spun şi acum ce vor face, nu ce au făcut, unii dintre ei sperând poate să prindă chiar o pensie sănătoasă dintr-un fotoliu elegant şi comod.

Sinceră să fiu, deşi ipoteza mea nu e şi nu poate fi general valabilă, eu cred că nici interesele legate de salariul lunar, circa 6.000 de euro în mână după cum spun cei care ştiu, nu-i lasă indiferenţi. Poate greşesc, nu zic nu, dar altfel nu pot să-mi explic de ce unii, cum este domnul despre care vă vorbeam, ar vrea să mai ocupe un loc în Parlamentul Europei de vreme ce partidul pe care îl conduce a intrat în comă profundă, iar dânsul, abia ieşit dintr-un con de umbră în care se complăcuse până nu demult, a făcut pasul în faţă odată cu startul în actuala campanie. Una la finele căreia va redeveni, de ce nu?!, europarlamentar, din dragoste de ţară…

Dar cum aproape toţi candidaţii invocă cam acelaşi motiv, plus altele ce aduc în atenţia alegătorilor interesele României, aş fi foarte curioasă să văd câţi dintre ei s-ar retrage şi câţi ar mai rămâne în cursă dacă, să zicem, mâine-poimâine, Parlamentul European le-ar oferi celor ce îl compun salariul mediu pe economie, calculat la potenţialul economic al ţării lor. Şi cum aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, nu-mi rămâne decât să iau de bune declaraţiile candidaţilor, sau să le ignor total, cu condiţia ca în jurul meu să nu se afle în emisie un radio pe care nu-l pot închide…

ŞTEFANA DRĂGHICI

Comentarii:

comentarii