miercuri , 18 octombrie 2017
Home » (Inter)Național » !Espana, Espana – varianta românească
!Espana, Espana – varianta românească

!Espana, Espana – varianta românească

Scriu aceste rânduri cu convingerea că sunt pe punctul de a produce ceva mai degrabă subiectiv, în locul unei anchete „serioase” despre modul cum trăiesc, la ce aspiră şi ce sunt, de fapt, românii din Spania. Pentru că nu poţi cunoaşte, în 10-11 zile, esenţa destinului concetăţenilor noştri aflaţi pe pământ spaniol.

Înainte de a păşi mai departe, să facem o precizare de natură statistică: în Spania sunt aproape un milion de români, din categoria celor cu hârtiile în regulă, şi încă o jumătate de milion din cei „nelegitimaţi”.

Dacă totuşi am optat pentru aşternerea pe hârtie a acestor rânduri, e pentru că nu pot, pur şi simplu, ignora faptul că am cunoscut la Madrid şi în împrejurimi, nişte oameni care m-au primit cu braţele deschise şi pe care i-am simţit aproape, chiar dacă, cu unii dintre ei, am fost împreună doar câteva ore. Oarecum paradoxal, deşi aceste întâlniri nu au fost niciodată subsumate unor eventuale euforii bahice, un număr mare dintre ei mi s-au destăinuit cu o sinceritate care m-a pus pe gânduri. Probabil faptul că eram cel mai proaspăt venit din ţară, fără intenţia de a rămâne, mă identifica cu ideea de „acasă”, de ceva sau cineva care te înţelege şi te susţine.

Voi începe prin a prezenta succint, cu precizarea că numele folosite nu sunt cele reale, câteva destine ale unor oameni, în majoritate femei, cu care mi s-au încrucişat drumurile, în Spania.

Mioara a venit în Spania la 27 de ani, cu singura ambiţie de a strânge bani pentru… o maşină. Dar viaţa a vrut altfel! S-a întâlnit în Spania – întâmplător? – cu bărbatul primei ei iubiri, s-au despărţit, amândoi, de cei cu care erau căsătoriţi şi şi-au unit din nou destinele. Ea cu două fete din prima căsătorie, rămase în ţară, una de 20 de ani, căsătorită, cealaltă de 16, el cu un băiat pe care l-a adus în Spania. Bunică la 40 de ani, Mioara îmi arată cu mândrie şi emoţie o poză cu nepotul de 3 ani, dar şi alta cu fata de 16 ani, alături de prietenul ei.

Mirela a emigrat datorită problemelor materiale şi neînţelegerilor cronice din familie şi – leit motiv, nu? – şi-a întâlnit, pe pământ spaniol, prima idilă. A ieşit o convieţuire catastrofică, care a durat trei ani de coşmar.

Nora are 31 de ani, a emigrat în Spania dintr-o altă ţară mediteraneană, unde a lăsat un fost soţ, de care a divorţat, şi o fetiţă de 15 ani(!). A trecut printr-un cancer ovarian şi printr-o depresie nervoasă cu tentativă de sinucidere. În ciuda acestor experienţe teribile, când e bine-dispusă îţi dă impresia unei adolescente şi cam aşa îi sunt gusturile şi comportamentul. Mă gândeam că în cazul în care şi fiica ar fi la fel de precoce ca mămica, aceasta s-ar putea trezi pe la 32 de ani bunică!

Există şi concetăţeni ai noştri care au ajuns în Spania din pură întâmplare. Adriana s-a dus acolo să-şi viziteze o foarte bună prietenă, fostă colegă de clasă, dar a găsit, datorită mamei prietenei, o slujbă de recepţioneră şi a rămas acolo de 12 ani încoace.

Florin Pădurariu (de data aceasta numele este real) a lăsat şi el o încercare matrimonială nereuşită, acasă la Botoşani, recăsătorindu-se în Spania. Este unul din întreprinzătorii români, nu foarte mulţi, dar prezenţi, totuşi, care au reuşit în Spania. L-am întâlnit în oraşul Coslada, aflat la vreo 12 km de Madrid, un oraş unde am avut surpriza ca, pe aproape tot parcursul celor vreo 3-4 ore, petrecute acolo, să aud vorbindu-se numai româneşte. Pe undeva e totuşi normal, de vreme ce, la o populaţie de 22-23 mii de locuitori, vreo 17.000 sunt români. Deci ar putea să-şi pună şi primar român, dar sunt doar 2 consilieri, pentru simplul motiv că românii nu se organizează în acest scop şi nu se duc la vot.

Revenind la Florin Pădurariu, a venit în urmă cu vreo 12-13 ani, când se construia frenetic în Spania, şi a avut o echipă de constructori, din vreo 7 români. Dar odată cu instalarea crizei, construcţiile au fost puternic afectate şi a fost nevoit să-şi dizolve echipa. Însă n-a disperat, a deschis o cofetărie, deşi nu avea pic de experienţă în domeniu, prima cafea, preparată cu mâinile proprii, neîndrăznind s-o ofere decât prietenilor. Dar, în continuare, treaba a mers bine, a mai deschis o terasă, iar atunci când am fost noi acolo tocmai deschisese cel de-al treilea local. La loc de cinste, pe un panou ilustrat, aşezat în faţa localului, figurează: tochitură, sarmale, mici, ficăţei şi alte bunătăţi specific moldoveneşti, dar şi mâncăruri spaniole. Florin n-a uitat oraşul de unde a plecat, şi ca atare două din localuri se numesc Botoşani I şi Botoşani II. Are în acest moment un număr de 11 angajaţi, toţi români. Mai mult, la angajare nici unul nu avea acte de identitate pentru a putea lucra în Spania, dar acum au toţi!

Apropo de prezenţa românilor întreprinzători, ne spunea Florin că aprovizionarea cu carne de mici şi alte mâncăruri specific româneşti o face de la o firmă a unui român.

Să notăm şi remarcabila intenţie a patronului de a aduce în acest restaurant interpreţi de muzică populară românească, din cei mai autentici.

În Joia Mare, echivalentă în Spania cu Vinerea Mare de la noi, am nimerit pe strada Montero, acolo unde fetele care practică cea mai veche meserie din lume se pare că nu au niciodată „zi liberă”. Am numărat, de-a lungul străzii, vreo 20 de „prinţese”, îmbrăcate parcă în uniformă: pantaloni, de obicei scurţi, strânşi pe picioare, geacă de piele, de asemenea scurtă, dar generos decoltată, pantofi cu tocuri superînalte. Mi s-a spus că majoritatea din cele 20 sunt românce. Probabil se câştigă bine din meseria asta, de vreme ce se expun astfel pe o stradă ticsită de lume. E adevărat. nu încercau să atragă clienţii prin vorbe sau gesturi, dar toată lumea ghicea, de la prima privire, ce hram poartă.

Ca o coincidenţă hazlie, pe strada respectivă, nu departe de „vadul fetelor”, era şi un post de poliţie. Dar am impresia, după multitudinea echipajelor prezente peste tot unde erau aglomerări de oameni, de frica atentatelor, că prostituatele sunt ultima grijă a poliţiei. Totuşi, când o femeie reclamă o agresiune, de orice natură, poliţia intervine cu toată cu promptitudinea şi maximă grijă.

∗∗∗

E greu de estimat numărul total al asociaţiilor, pur româneşti sau mixte, româno-spaniole, în care sunt cuprinşi o bună parte din milionul şi jumătate de români de care vorbeam. E greu, pentru că sunt multe, mai e şi faptul că unele abia se constituie şi dispar repede. Cert este că aceste asociaţii le dau celor care le frecventează un sentiment de solidaritate, poate şi de securitate. Judecând după cele constatate personal, la reuniunile la care am participat, atmosfera acestora este reconfortantă, veselia este fără reţineri, iar bucuria participării totală. Cu atât mai mult cu cât zilele de naştere se sărbătoresc, aproape invariabil, într-un asemenea cadru, cel mai adesea cadourile fiind obiecte de artizanat româneşti.

Evident în nici una din aceste ocazii nu lipseşte muzica. Sunt foarte mulţi muzicieni şi formaţii româneşti în Spania, de toate calibrele şi pentru toate gusturile.

Unii s-au adaptat obiceiurilor locale. Într-o zi, pe strada Goya, din Madrid, am auzit de departe o vioară care suna bine. Când am ajuns la locul concertului am găsit un violonist de circa 50 de ani, care cânta stând pe un scăunel pliant şi având în faţa lui cutia viorii, cu banii pe care i-au lăsat acolo trecătorii, dar şi două CD-uri cu prelucrări proprii după piese moderne de succes, începând cu Celine Dion.

Având numele şi poza pe CD, am remarcat de la prima privire că e român. Mi-a spus că e de 10 ani în Spania şi, după câte am înţeles, acesta e modul de a-şi câştiga existenţa. Dar tot aşa procedează şi alţii, probabil şi localnicii, care-şi câştigă pâinea în stradă, numărul muzicanţilor fiind destul de mare, mai ales în Puerta del Sol, acolo unde se află Kilometrul 0 al Spaniei.

Revenind la asociaţiile de care vorbeam ceva mai înainte, iată câteva din cele cunoscute de mine cu prilejul sejurului în Spania:

Asociaţia PRO VITA LEX din Torejon Ardoz, condusă de Valentina şi Angela Petre; Asociaţia „SALVA”, preşedintă Ica Tomi (originară din… Salva, ca şi Maria Butaciu); FedRom, avându-l ca preşedinte pe domnul Miguel Fonda Ştefănescu, care, oarecum paradoxal, n-a locuit niciodată în România şi este născut în Franţa; Asociaţia pentru democraţie, educaţie şi reconstrucţie, avându-l în frunte pe d-l Ion Brînduşescu, la un moment dat liderul diasporei româneşti din Spania; Asociaţia „Valahia”, condusă de Ioana Iordache.

Profit de redactarea acestor rânduri pentru a mulţumi călduros membrilor acestor asociaţii pentru primirea extrem de călduroasă de care am avut parte peste tot.

Un gând bun şi pentru remarcabila interpretă harghiteană de muzică populară, Marilena Trifan, care mi-a facilitat cunoaşterea unui mare număr de compatrioţi, aflaţi pe pământ spaniol.

∗∗∗

Destine, destine, destine… Destine normale, destine regenerate, destine făcute ţăndări, destine aducătoare de linişte, destine acceptate cu resemnare… Se găsesc de toate în „CV”-ul conaţionalilor noştri din ţara lui Cervantes.

Şi, ce-i mai important, se găsesc speranţe de mai bine şi de mai mult noroc. Şi la foarte mulţi, nădejdea că într-o zi se vor întoarce acasă.

ŞTEFAN DANCIU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*