Epilog la Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944

„Cine îşi uită istoria riscă să o retrăiască…”
(George Santayana)

 Uciderea cu o cruzime ieşită din comun la 16/17 septembrie 1944 a întregii comunităţi evreieşti din Sărmaşu a fost una dintre cele mai abominabile atrocităţi comise de către armata şi jandarmeria ungare. Masacrul, deşi comis pe teritoriul României, poate fi încadrat în acţiunea de epurare etnică globală din perioada septembrie 1940 – octombrie 1944 împotriva populaţiei civile, români şi evrei deopotrivă, declanşată de Dictatul de la Viena prin care Hitler şi Mussolini făceau cadou Ungariei fascisto-horthyste partea de nord a Transilvaniei.

Aşa cum am mai arătat, acele crime comise în toamna lui 1944, imediat după încheierea armistiţiului dintre România şi Aliaţi, sunt prea puţin cunoscute. În afară de îngrozitorul masacru de la Moisei (în Maramureş), care a avut loc în octombrie 1944, lista atrocităţilor comise în satele din jurul Sărmaşului, Turdei, Beiuşului şi Aradului este lungă. Acele omoruri şi violenţe au fost îndreptate aproape în exclusivitate împotriva românilor, civili sau prizonieri de război. Exterminarea la Sărmaşu a 126 de fiinţe umane, de la copii de doi ani la bătrânii de peste 80, rămâne însă, prin premeditare şi cruzime, infamia cea mai cutremurătoare.

Tulburătorul eseu Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 al istoricului american de origine evreiască Nicholas M. Nagy-Talavera – dedicat penultimului mare masacru în masă din Europa petrecut în timpul celui de-al doilea război mondial – induce aproape ideea că victimele au fost urmărite parcă de o fatalitate cum doar în tragediile greceşti antice se mai poate întâlni. Dar în nici o astfel de tragedie nu se regăsesc crime atât de înspăimântătoare ca acelea petrecute la Sărmaşu la mijlocul lunii septembrie 1944. Prin premeditare, cruzime şi împrejurările simbolice în care a fost comis – chiar de Roş Haşana, Anul nou evreiesc, în ziua de Sabat – masacrul seamănă mai degrabă cu o crimă ritualică.

Comisia de exhumare a celor 126 de victime a masacrului de la Sărmaşu a declarat în raportul său: „Foarte multe dintre cadavre – în special cele din a doua groapă comună, unde a fost găsită majoritatea femeilor şi a copiilor – prezentau urme ale celei mai sălbatice violenţe: cranii lovite, chiar sfărâmate în urma unor lovituri puternice aplicate cu obiecte grele şi ascuţite (paturi de armă, sape, târnăcoape etc.). Multe cadavre erau spintecate sau dezmembrate; altele aveau membrele fracturate (…). S-a constatat că unele cadavre, în special cele ale copiilor mici, nu prezentau răni provocate prin împuşcare, acest lucru sugerează că, nefiind ucişi în timpul fusilladei, ei au fost îngropaţi de vii. Victimele au fost găsite complet dezbrăcate. Numai câţiva copii mai erau încălţaţi cu pantofi sau purtau şosete.” (Matatias Carp, Sărmaşu: One of the Most Horrible of Fascist Crimes pp. 30-31).

S-a scris, folosindu-se o metaforă, că masacrarea întregii comunităţi evreieşti din Sărmaşu – de la Rozalia Ernster, copilaşul de un an, purtat spre locul execuţiei în braţele mamei sale, la Moritz Rosenfeld de 83 de ani – a reprezentat o ultimă zvârcolire disperată a regimului fascisto-horthyst din Ungaria. Este greşit: ororile petrecute în toamna lui 1944 la Sărmaşu, ca şi alte masacre şi atrocităţi, începând cu cele de la Luduş, Band, Grebeniş, Girişu de Criş, Prundu Bârgăului, Fânaţe, sau Ozd, şi terminând cu cel de la Moisei din octombrie 1944, au fost acţiuni programate cu sânge rece şi executate cu incredibilă cruzime de armata şi jandarmeria ungare, atrocităţi absolut gratuite, fără nici o legătură cu mersul războiului.

Ceea ce se ştie mai puţin este că la Sărmaşu de Mureş aceleaşi trupe ale armatei şi jandarmeriei ungare nu au ucis doar evrei, ci şi români. După război, în cimitirul reformat din Sărmaşu a fost descoperită o groapă comună cu 39 de cadavre ale unor prizonieri de război români.

Soarta a fost la fel de crudă şi cu cei 18 fruntaşi ai comunităţii româneşti din Sărmaşu care, la 15 septembrie 1944, au fost deportaţi în Ungaria, într-un nesfârşit marş al morţii. Printre ei se numărau protopopul Liviu Stupineanu, preotul pensionar Vasile Micu, avocatul dr. Vasile Banu, perceptorul Iuliu Moldovan (tatăl actorului Ovidiu Iuliu Moldovan), comisarul de poliţie Sârbu, notarul Florian Mornăilă, mecanicul Petre Socaciu şi alţii. Primul care a murit a fost bătrânul preot Micu, împuşcat în preajma Budapestei. Dintre toţi ceilalţi s-a mai întors doar protopopul dr. Liviu Stupineanu, care a povestit calvarul lor…

Într-o butadă emisă în tinereţea sa, Albert Einstein afirma că două lucruri sunt infinite: universul şi prostia omenească. Cu toată deferenţa, aş putea adăuga şi ticăloşia umană. Umană, pentru că animalele nu pot fi ticăloase, doar oamenii. Dacă nu sunteţi convinşi, vă rog să accesaţi pe Internet adresa:

http://www.hungarian-history.hu/lib/genoci/genoci04.htm.

Este un site creat în Ungaria şi dedicat istoriei acesteia, care se va deschide la capitolul… „GENOCID IN TRANSYLVANIA”!

Primul material este intitulat „The Sarmas Massacre” (Masacrul de la Sărmaş) – având ca sursă „Transylvanian World Federation”, Geneva, Switzerland (Federaţia Mondială Transilvană, Geneva, Elveţia) al cărei antiromânism şi revizionism sunt notorii. Transcriu mai jos, cu toată acurateţea, inimaginabila mârşăvie:

„TWF, Geneva, Elveţia: Masacrul de la Sărmaşu. Un refugiat din Sărmaşu, Transilvania, domiciliat astăzi în Elveţia şi al cărui nume nu poate fi făcut public din motive binecunoscute, a depus o mărturie în faţa judecătorilor din Geneva în legătură cu masacrul de la Sărmaşu din octombrie 1944. Iată o parte din declaraţia lui: Aveam 14 ani când întreaga mea familie a fost ucisă. Locuiam în Sărmaşu, în Transilvania. Tatăl meu era tinichigiu. Suntem maghiari, iar Sărmaşu era o localitate ungurească… Românii s-au întors într-o duminică. Era pe la jumătatea lui octombrie. Nu ştiu data, dar era duminică. Mama voia să mergem la biserică, dar tata ne-a recomandat să stăm acasă. Ne-a zis că am putea avea probleme. Am auzit focuri de armă din direcţia (comunei) Bald. Multe focuri de armă. Apoi am văzut câteva camioane nemţeşti coborând de-a lungul şoselei, trecând în viteză prin sat şi dispărând spre nord. Ţin minte că tata mi-a zis că războiul se terminase… Apoi am văzut soldaţii români venind de peste tot. Pe şosea, în câmp, chiar şi de peste deal, pe păşune. Trăgeau în toate direcţiile. Nu puteam vedea niciun duşman în faţa lor, dar ei tot trăgeau… I-au scos pe unguri din casele lor şi i-au dus în piaţă ca pe nişte vite. Noi ne-am ascuns şi am încuiat uşa, dar ei au dărâmat-o. Mama i-a rugat să ne lase în pace, dar ei au agresat-o. Tatăl meu, furios, a pus mâna pe topor, dar a fost împuşcat. Apoi am fost alungaţi din casă: eu, mama, bunica şi cei cinci fraţi ai mei. Sora mea mai mică avea doar trei ani şi se ţinea de fusta mamei, ţipând. Toată lumea ţipa… Am căzut într-un şanţ adânc, plin de buruieni. Acolo nu m-a putut vedea nimeni. Tremuram…

Am auzit împuşcăturile în piaţă. Multe împuşcături şi ţipete. Apoi s-a lăsat liniştea. Nu mi-am revăzut familia niciodată. Soldaţii au poruncit să se sape o groapă mare în lanul lui Szász, unde au fost îngropaţi toţi morţii. Au fost îngropaţi 134 de oameni acolo…”

*

Prin această mistificare infamă, cele 126 victime ale evreilor şi 56 ale românilor sunt ucise a doua oară…

M-am tot întrebat cine poate fi autorul acestei diversiuni perverse. În nota finală nr. 26 a eseului său privind masacrul din Sărmaşu, Nicholas M. Nagy-Talavera menţionează textual comportamentul diferitelor forţe ungare de ocupaţie: „… cea mai puţin crudă a fost armata ungară; jandarmii erau mult mai răi; comportamentul cel mai atroce l-a avut populaţia maghiară locală (s.n.), îndeosebi persoanele înrolate voluntar în Garda Naţională”.

În condiţiile create de sfârşitul războiului, cea mai mare parte dintre cei vinovaţi pentru atrocităţile din Sărmaşu, printre ei numărându-se şi localnicii maghiari care au fugit împreună cu armata şi jandarmeria ungare, a scăpat nepedepsită, reuşind să-şi piardă urma în lumea largă. Unul dintre ei este probabil infamul mistificator…

Ne place să credem că orice criminal care scapă de pedeapsă nu reuşeşte să se sustragă remuşcărilor propriei conştiinţe. Va trebui să renunţăm la această prejudecată. Există crime imprescriptibile, iar lipsa de căinţă sau, şi mai rău, persistenţa în crimă nu pot fi în nici un caz iertate. Ele nu trebuie doar să nu fie uitate, ci trebuie şi pedepsite pentru a nu risca să retrăim ororile istoriei.

DORIN T. SUCIU

Comentarii:

comentarii