Eminescu în viziunea luchianescă | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 15 septembrie 2019
Home » Cultură » Eminescu în viziunea luchianescă
Eminescu în viziunea luchianescă

Eminescu în viziunea luchianescă

 

Ne aflăm, din nou, într-o perioadă în care nu putem să nu ne reamintim de mari valori ale culturii noastre. La data de 15 iunie s-au împlinit 125 de ani de când marele poet Mihai Eminescu s-a stins pentru a străluci ca un luceafăr în cetatea stelelor. Iar la 27 iunie s-au împlinit 98 de ani de când Luchian nu a mai păstrat alte flori pe pânza-i magică. Dar nemuritoarele opere ce le-au lăsat în urmă îi fac să fie mereu vii şi să strălucească tot mai puternic pe cerul culturii şi artei noastre, luminând minţile şi inimile iubitorilor de frumos. Se cuvine, aşadar, să îi cinstim mereu şi să transmitem mai departe din lumina lor.

Un Poet Naţional şi un Poet Plastic al Florilor

Câţi iubitori de frumos nu au găsit alinare, mângâiere şi dreptul cuvenit la visare în opera celui ce şi-a pus pecetea pe inimile lor: Mihai Eminescu? Pe câţi nu i-au inspirat versurile lui, pe câţi nu i-au marcat într-un fel sau altul? Unul dintre cele mai frumoase exemple e însuşi maestrul Ştefan Luchian. În anii studiilor sale în străinătate, cuprins adesea de melancolia cauzată de dorul de meleagurile natale, de casă şi familie, Luchian îşi alina sufletul sensibil cu poezia eminesciană. Poetul Florilor, iubitorul de artă, găsea în poezia Luceafărului multe răsunete ale propriilor sentimente şi întrebări. De pildă, ediţia a II-a a Poeziilor lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung asupra frumuseţii şi profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile metaforice preferate sau nota: „concepţie genială!”. Uneori lăsa penelul deoparte, găsind timp şi pentru condei. Poezia „Sub cămăşi de borangic” a avut mândria de a o vedea publicată în nr. 1 din 1890 al revistei „Generaţia viitoare”. Dar chiar şi aşa, cel mai bine s-a priceput să scrie poezii cu penelul său, încălzit de o mână a cărei atingere s-a dovedit a fi magică.

Poezia din cuvinte vs. poezia din culori

De altfel, mitul eminescian cucerea imaginaţia unui tot mai mare număr de tineri intelectuali ai sfârşitului de secol XIX. Cum putea Luchian să nu se afle printre ei când se simţea atât de legat de poet prin dragostea pentru artă, pentru frumos, natură şi oameni, prin tainele creaţiei şi aspiraţia spre absolut? Luchian se arată unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului şi fiind adânc impresionat de sfârşitul tragic şi nedrept al acestuia, ia hotărârea de a-i dedica un portret.

Îi recita cu nesăţ versurile şi fermecat de cele cu care se încheie poemul „Din valurile vremii, simte nevoia a-i aduce un omagiu: desenând chipul poetului. Îl înfăţişează interiorizat, aplecat asupra lui însuşi, cufundat în visare, cu ochii închişi, cutremurat de meditaţie… Imaginea, desenată cu fine trăsături şi modelată de umbre vaporoase, reflectă nu numai sentimentul poetului, ci şi atitudinea creatorului faţă de poet. Figura Poetului pare aureolată de raporturile subtile dintre lumină şi umbră – contrast tipic romantic, subliniind viaţa lăuntrică a personajului. Astfel, maestrul oglindeşte pe acest chip însuşi tâlcul poemului, dar totodată ceva din sine, rememorând la rându-i povestea de dragoste, neîmplinită, cu Cecilia, marea sa iubire. Apoi, pentru a fixa şi mai precis ceea ce se străduise a transmite prin portret, scrie pe desen ultimele două versuri ale poemului:

„Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind”.

Luchian caută astfel să recheme „din valurile vremii” chipul lui Eminescu. Dar gestul ce dovedea afinitatea pictorului cu cel mai mare poet al patriei nu a găsit înţelegere din partea lui Titu Maiorescu, căruia îi trimite desenul cu speranţa că „marele pontif al Junimii” îl va publica undeva, ca un umil, dar sincer omagiu. Din păcate, dorinţa sa nu se materializează, întrucât Maiorescu pare că nu-i înţelesese gestul şi scopul acestuia. Desenul trimis a fost însoţit mai apoi şi de o explicaţie: „făcând portretul lui Eminescu, am căutat să-l reprezint aşa cum el adesea obişnuia să stea în odaia lui tăcută, lângă masa de brad şi să cugete, să trăiască în lumea ce o visa. Departe de a face numai un simplu portret, mi-am dat toate silinţele (…) ca oricine l-ar vedea să-l perceapă ca pe un om care a trăit în sfera artelor”. Pictorul a înţeles, mai bine poate ca oricine, spiritul romantic al poeziei eminesciene. Acest poem al lui Eminescu însă a avut puterea de a genera, în mintea sclipitoare a pictorului, şi proiectul unei capodopere. Cu gândul la aceste versuri, mai târziu Luchian dă unui tablou titlul „Amintirea unui vis frumos”. În chip dramatic, soarta nefericită a lui Eminescu se repetă, în unele privinţe, şi în cazul lui Luchian.

Cronica unor ,,întâlniri” memorabile

De-a lungul existenţei pictorului, în biografia sa au apărut „trimiteri” către alte personalităţi de seamă ale ţării noastre. S-au consemnat unele întâlniri, directe ori indirecte, între aceste valori. Foarte interesant e faptul că personalităţile pe care sunt pe cale să le evoc au cel puţin două puncte comune: meleagurile moldave şi neţărmuita dragoste pentru artă şi cultură. Nume mari au plecat de pe aceste meleaguri, ce au căpătat cu timpul rezonanţe naţionale şi internaţionale. Aşadar, într-un perimetru relativ redus, „geografia spirituală” a locurilor consemnează existenţa satului Ipoteşti, a Livenilor, Botoşanilor şi a Ştefăneştilor – Eminescu, Enescu, Iorga şi Luchian… Drumurile vieţii şi creaţiei lor i-au purtat în orizonturi îndepărtate. Porniţi pe cărări diferite, spre nemărginirea lumii şi a artei, le-a fost dat celor patru fii iluştrii ai Botoşanilor să-şi încrucişeze liniile vieţii.

Pe Eminescu, maestrul Luchian nu l-a întâlnit, dar faţă de el simte o chemare spirituală mijlocită de poezie şi măreţie, de artă în general. Îi recită şi adnotează versurile şi îi dedică, din adâncurile sufletului, un portret memorabil. Cu Enescu s-a aflat alături în spaţiul de fascinaţie al muzicii, dar şi al unui mare regret, în cazul lui Luchian: vioara. În final, pictorul s-a consolat cu flautul. De numele lui Enescu se leagă un moment de înaltă ţinută morală, un gest admirabil, consemnat în biografia lui Luchian. Când viaţa pierdea din puterea de a-i mai anima trupul greu încercat de boală, în atelierul ultimilor săi ani şi-a făcut apariţia un virtuoz al viorii: Enescu. I-a cântat o oră, apoi a plecat fără a-i mai spune ceva, şi-a rostit şoptit doar numele, ca pentru el. Gestul însă e unul măreţ, pilduitor, e darul unui mare artist pentru un artist mare. Alte cuvinte sunt de prisos. Cu Iorga „s-a întâlnit” în chenarul îndoliat al unui necrolog: „…lucrările lui Luchian sunt contrasemnate de acel sever şi mare verificator: Adevărul”.

Cosmina Marcela OLTEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.