„După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă” (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 16 octombrie 2021
Home » Cultură » „După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă” (I)
„După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă” (I)

„După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă” (I)

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Scurtu

– Domnule profesor, ce rol mai joacă astăzi istoria în educarea tinerelor generaţii? Mai este istoria acel „magister vitae” de care vorbeau înaintaşii? Cum priviţi încercările unora de denigrare a trecutului românilor, de aşa-zisă demitizare a istoriei?

– După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă – ei se laudă între ei, se socotesc mari învăţaţi, mari savanţi – care, după opinia mea, sunt mituiţi ca să aibă o asemenea atitudine, să susţină, spre exemplu, că istoria românilor este o succesiune de mituri, că ea nu are nimic pozitiv şi demn de valorificat, că istoricii, chiar dacă este vorba de Xenopol, de Iorga, de Giurescu, de Oţetea, au mitizat istoria, au creat personalităţi şi episoade pozitive, când, în realitate, românii au fost un popor în bătaia vântului, la periferia istoriei ş.a.m.d.

Acest curent a reuşit să-şi impună punctul de vedere şi în privinţa manualelor şcolare, astfel încât s-a ajuns, în prezent, ca istoria să aibă doar o oră pe săptămână în liceu. De câţiva ani istoria românilor este desfiinţată ca obiect de studiu în liceu. Lumea reproşează tineretului că nu cunoaşte istoria, dar dacă aceşti tineri din şcoală nu sunt învăţaţi, evident că nu se poate pretinde să cunoască trecutul acestui neam.

Punctul meu de vedere este că aceşti intelectuali sunt plătiţi! Pentru că altfel nu se poate explica faptul că o carte de duzină, care nu se bazează pe nici un fel de documente, cum este cartea lui Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească – a fost tradusă în diverse limbi străine, lăudată, circulată şi scoasă în nu ştiu câte ediţii, în timp ce replica pe care academicianul Ion Aurel Pop – Istoria, adevărurile şi miturile – care este o replică substanţială, mai masivă, din punct de vedere al numărului de pagini, chiar decât cartea lui Boia – nu s-a bucurat de aceeaşi popularizare, deşi Ion Aurel Pop analizează, pagină cu pagină, aberaţiile promovate de Boia în cartea lui.

Dar, încă o dată spun, acei câţiva intelectuali care se declară exponenţi ai societăţii civile caută, prin mass-media, să-şi impună punctul de vedere, iar românii, care sunt puţin doritori să se documenteze, iau de bune spusele lor.

Alături de Lucian Boia se află Neagu Djuvara, care, deşi nu este istoric, se prezintă ca istoric, permiţându-şi tot felul de elucubraţii, care mai de care mai fantasmagorice, pe care Editura Humanitas – fosta Editură Politică – le promovează cu dezinvoltură. Pentru cine nu ştie, Editura Politică era la vremea respectivă cea mai bine dotată din punct de vedere tehnic, avea rezerve valutare – pentru că tipărea operele lui Ceauşescu în limbi de circulaţie internaţională. Ea a fost dăruită de ministrul Culturii, Pleşu, amicului său Liiceanu. Fără nici un ban!? S-a şi publicat textul prin care se încredinţează editura domnului Liiceanu. Cei doi fiind, nu-i aşa, dizidenţi, cum se susţine în Jurnalul de la Păltiniş… Dar despre asta poate vom mai avea prilejul să discutăm.

Recent, am fost la o emisiune în legătură cu o carte despre Veturia Goga, supranumită „privighetoarea lui Hitler”. Nişte aberaţii!!! Or, această carte a fost prezentată şi la televiziune, şi la radio, şi în numeroase ziare ca fiind o mare descoperire: iată, soţia primului-ministru Octavian Goga, poetul naţional, era spioană, când cu Hitler, când cu sovieticii, când cu Carol al II-lea, când cu Gheorghiu-Dej. Ce mai, o depravată!, o persoană de cea mai joasă speţă… Minciuni ordinare, promovate de societatea civilă!…

 

„Partea română a Parcului Reconcilierii de la Oradea e mai curând un kitsch”

– În 2018 se va împlini un secol de la Marea Unire. Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, împreună cu alte organizaţii, a luat iniţiativa de a se ridica un monument la Alba Iulia dedicat acestui eveniment unic în istoria noastră. Ce părere aveţi despre această acţiune?

– Ideea în sine este foarte corectă. Sigur că este bine să fie la Alba Iulia, să fie la Bucureşti un monument al Marii Uniri. Dar nu ştiu dacă asociaţiile respective vor avea resursele financiare necesare. Eu am fost în judeţele Harghita şi Covasna, care sunt pline de statui, de busturi, de însemne ale prezenţei maghiarilor. În Covasna s-a ridicat bustul unui maghiar care a murit în 2002, deci foarte recent. Toţi sunt eroi! În timp ce prezenţa românească este foarte palidă, iar mormintele eroilor români sunt lăsate în paragină sau chiar distruse. Pe hârtie se pot face planuri. Dar sunt convins că ele vor fi boicotate. Să nu uităm că în fruntea Ministerului Culturii, de o bună bucată de vreme, sunt promovaţi etnici maghiari – care nu iubesc România, să fie clar! – care îşi promovează propriile lor monumente şi valori culturale. De exemplu, la Oradea, unde am fost recent, a dispărut Muzeul Ţării Crişurilor, un muzeu excepţional. A fost lichidat. Clădirea a fost cedată Bisericii Romano-Catolice. Piesele şi obiectele care atestă prezenţa românească în această zonă, care arată cultura şi civilizaţia românească, stau în lăzi de vreo 10-12 ani. Nu sunt bani! Dar s-au găsit bani pentru refacerea Cetăţii Oradea – Biharea – socotită cetate ungurească. După cum vedeţi, multe castele, palate ungureşti au fost renovate şi redate circuitului turistic. Cele româneşti, nu prea. De aceea spun că nu sunt optimist în legătură cu planul de care vorbiţi. Eu aş fi bucuros dacă aţi reuşi să ridicaţi un asemenea monument, care să fie un monument-simbol, nu unul meschin, care, ştiu eu, să fie şi el „unul printre altele…”. Să fie „cel mai!…”. Am fost la Arad şi am constatat că acel „Parc al Reconcilierii”, în ce priveşte partea maghiară, cu statuia Ungariei Mari, este mereu îngrijit, cu coroane de flori, vin turişti – cât am stat eu acolo, vreo jumătate de oră, au venit trei maşini cu turişti din Ungaria, cu ghizi care explicau cu pasiune ce reprezintă acel monument – în timp ce partea românească este mai curând un kitsch decât ceva reprezentativ. Este un Arc de Triumf, dar primele persoane care trec pe sub acest arc de triumf sunt unguri, cu pană de cocoş la pălărie!? Deci nici măcar monumentul românesc nu-i exprimă pe români. Este acolo un fel de basorelief cu Bălcescu, Kossuth şi Avram Iancu, dar acesta nu este un simbol semnificativ pentru români, un simbol patriotic şi naţional.

De aceea, Monumentul Marii Uniri trebuie să fie un monument absolut reprezentativ, şi prin dimensiune, şi prin simbolurile pe care le lansează. Asta presupune organizarea unui concurs la care să participe artişti valoroşi. Pot să fie şi din străinătate. Pentru că multe din monumentele noastre de for public, inclusiv opere comemorative de război, au fost realizate de străini. E bine să fie un concurs internaţional, pentru că viziunea internaţională este, de multe ori, foarte importantă şi mai puţin combătută de aşa-zişii civişti, care, sunt convins, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a bloca realizarea acestui monument.

 

„Dacă Antonescu ar fi fost învingător, ar fi avut statui în toate oraşele României”

– Care sunt, după părerea dumneavoastră, personalităţile din istoria românilor care nu sunt cunoscute sau nu sunt apreciate la adevărata lor dimensiune?

– Acum, dacă luăm manualele şcolare, vom vedea că România aproape că nu mai are personalităţi. Aşa încât, nu-i vorba de una-două-trei personalităţi, e vorba despre valorile naţionale în ansamblul lor. De aceea, eu mă feresc să spun că, ştiu eu, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza nu sunt suficient reprezentaţi. Sigur, din motive politice, se face propagandă în legătură cu personalitatea lui Carol I. E corect până la un punct, totuşi, nici aici nu trebuie să se sară peste cal. Pentru că în timpul lui Carol I s-au petrecut şi evenimente dramatice – ca de exemplu, Răscoala din 1907, cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului XX – dar, sigur, astea sunt ocultate. De pildă, răscoala este pusă pe seama agenţilor austrieci, care ar fi incitat pe ţărani. Or, există cartea lui Rosetti, din 1907, intitulată „Pentru ce s-au răsculat ţăranii”, unde sunt prezentate date statistice, cu situaţia concretă a ţăranilor, aşa că a pune pe seama unor „agenturi străine” o asemenea mişcare este cu totul deplasat.

Acum se tot elogiază personalitatea regelui Mihai. Sigur, este bine, are şi o anumită vârstă, dar se trece cu totul sub tăcere un alt rege – Carol al II-lea – în timpul căruia România a cunoscut cele mai importante progrese. Vedeţi? Ce e pozitiv în istoria românilor este şters cu buretele! Am fost la Călăraşi, unde există un parc şi un rond al Regalităţii, cu busturile regilor României. Este Carol I, este Ferdinand I, este Regina Maria, este Mihai I, dar Carol al II-lea lipseşte!? Ca şi cum el n-ar fi făcut parte din istorie! Sigur, Carol al II-lea a avut păcatele lui – care n-au fost puţine – dar, în timpul lui, România a cunoscut o dezvoltare puternică – şi economic, şi cultural. 1938 a fost anul de vârf al dezvoltării economice a României. Măcar de s-ar putea realiza astăzi performanţele economice din timpul lui Carol al II-lea. Aşa că încercarea aceasta de elogiere a Regalităţii are un caracter extrem de subiectiv. Ca să elimini pe unul dintre membrii de bază ai Familiei Regale mi se pare cu totul deplasat.

Nici în cazul lui Ion Antonescu nu se judecă „sine ira et studio”. Ion Antonescu a fost un mare patriot. Dacă ar fi fost învingător – aşa cum a spus el la proces – ar fi avut statui în fiecare oraş al României. Dar a fost învins şi a sfârşit în faţa plutonului de execuţie. Întotdeauna învingătorii au dreptate! Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ştergem cu buretele faptul că a fost mâna dreaptă a generalului Prezan în Primul Război Mondial, a fost şeful Biroului Operaţii, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” de Regele Ferdinand, a fost ataşat militar la Londra şi Paris, a fost şeful Şcolii Superioare de Război, a publicat câteva cărţi de tactică şi instrucţie militară foarte utile la vremea respectivă. Ion Antonescu nu trebuie judecat numai prin faptul că a fost înfrânt în război. Sigur că chestiunea aceasta cu atitudinea faţă de evrei este o chestiune care nu poate să fie acceptată, chiar dacă el a căutat să găsească o justificare. Era, însă, perioada în care Hitler promova lichidarea evreilor. Trebuie evidenţiat faptul că în 1941 au avut loc deportări ale evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, dar în 1942, în octombrie, când conducerea germană a hotărât organizarea, lângă Berlin, a unei consfătuiri cu directorii generali ai Căilor Ferate din statele aflate în raza de influenţă a Germaniei, unde a fost convocat şi directorul general al Căilor Ferate Române, acesta l-a informat pe Antonescu. Antonescu i-a interzis să participe şi, mai mult decât atât, în semn de replică, a decis ca deportările să înceteze – suntem în octombrie 1942 – şi evreii să fie aduşi în ţară. La conferinţa respectivă s-a stabilit un program foarte detaliat, care se referea şi la România, privind lichidarea prezenţei evreilor în statele aflate sub influenţa germană şi trimiterea lor spre exterminare. În cazul României, de exemplu, se prevedea câţi evrei sunt în cutare oraş, cum să fie preluaţi cu trenurile. Adică era un plan de lichidare totală a evreilor, aşa cum s-a produs, de altfel, în Ungaria. Ei, Antonescu s-a opus trimiterii evreilor în lagăre şi exterminării lor, adoptând ideea emigrării. Şi a facilitat emigrarea, permiţând plecarea lor cu câteva nave româneşti. Oricum, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa. Ceea ce arată că nu trebuie judecat unilateral, doar ceea ce s-a întâmplat în ’41-’42 şi, desigur, atitudinea antievreiască cu excluderea lor din învăţământ, avocatură, justiţie ş.a.m.d., ceea ce n-a fost corect din punct de vedere al atitudinii faţă de cetăţenii acestei ţări. Dar, pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere şi această realitate. Nu trebuie judecat într-o manieră simplistă şi numai un segment din activitatea sa. (revista România Eroică)

Interviu realizat de colonel (r) Dumitru ROMAN

Comentarii:

comentarii

One comment

  1. Felicitări domnului profesor Ioan Scurtu pentru sinceritate și obiectivitate, precum și domnului col.D.Roman. Dar și ziarului pentru că a preluat interviul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.