Duminica tuturor sfinţilor | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 5 decembrie 2021
Home » Religie » Duminica tuturor sfinţilor
Duminica tuturor sfinţilor

Duminica tuturor sfinţilor

Domnul Hristos s-a întrupat, ne-a învăţat şi s-a jertfit pentru noi, spre a ne izbăvi de păcat. Însă, pentru ca mântuirea noastră să fie asigurată şi după plecarea Sa dintre noi, prin Înălţarea la cer, El a înfiinţat Biserica Sa (Matei XVI, 18; Fapte XX, 28) spre a ne distribui prin ea harul mântuitor. Din Biserică fac parte toţi cei care cred şi se botează în El şi-l urmează dreapta credinţă.

Mântuitorul continuă să conducă Biserica în chip nevăzut, pentru că El este capul ei (Efeseni I, 22-23; Coloseni I, 18), iar creştinii mădularele trupului Lui. Toţi creştinii care formează Biserica stau într-o strânsă legătură nu numai între ei, cei vii, ci şi cu cei morţi. Chiar cei vii (biserica luptătoare) comunică şi se ajută cu cei morţi (biserica triumfătoare) prin rugăciune. Cei vii se roagă pentru iertarea păcatelor celor morţi, iar cei morţi, cei bine plăcuţi lui Dumnezeu – sfinţii – se roagă, mijlocesc la Mântuitorul pentru cei vii.

Din această strânsă comuniune între biserica luptătoare şi cea triumfătoare şi între capul ei (Mântuitorul Hristos) avem cinstirea sfinţilor.

Sfinţii sunt acei oameni aleşi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu pentru că s-au consacrat întru totul slujirii Lui. La început, în Noul Testament, toţi cei botezaţi în Hristos, toţi creştinii erau numit sfinţi. Mai târziu, denumirea de sfânt s-a restrâns numai la martiri întâi, apoi a trecut la apostoli, prooroci, cuvioşi, mari învăţători. Totuşi un număr restrâns ce au dus o viaţă virtuoasă şi de desăvârşire aproape de mucenicie erau socotiţi sfinţi.

Cinstind pe sfinţi, cinstim indirect pe Dumnezeu: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel Care M-a trimis pe Mine” (Matei X, 40).  Sfinţii sunt numiţi judecători ai lumii: „Oare nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni VI, 2); şi în alt loc: „Adevărat zic vouă că voi cei care Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminiţii ale lui Israel” (Matei XIX, 28).

În al doilea rând cinstim pe sfinţi şi-i invocăm în rugăciunile noastre spre a ruga pe Domnul Hristos pentru păcatele şi necazurile noastre. O facem aceasta pentru că ei încă în viaţă fiind s-au rugat pentru semenii lor. Astfel, Sfântul Pavel, în multe din epistolele sale mărturiseşte că se roagă pentru creştinii din comunităţile înfiinţate de el: „Căci totdeauna, spunea el, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi cu bucurie” (Filipeni I, 4; I Tesaloniceni I, 2-3…).

Sfinţii, după moarte duc o viaţă conştientă şi chiar de acolo cunosc nevoile şi necazurile noastre. Viaţa sfinţilor, după moarte, este asemănătoare cu cea a îngerilor (Luca XX, 36). Ei au posibilitatea de a mijloci pentru noi la Dumnezeu pentru mântuirea noastră, iar Părintele ceresc primeşte rugăciunile lor. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea mielului, având fiecare alăuta şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa V, 8; VIII, 3-4); „vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16).

Biserica dintru începuturile ei a cinstit pe sfinţi şi i-a invocat în rugăciunile ei, i-a sărbătorit şi pomenit prin laude şi cântări proslăvindu-le virtuţile şi dându-i de exemplu spre urmare creştinilor. Temeinicia cinstirii sfinţilor a fost confirmată şi de Sinodul al şaptelea ecumenic (787), ca şi de Sinoadele Bisericii ortodoxe de la Iaşi (1642) şi de la Ierusalim (1672).

Învăţătura sfinţilor nu ne învaţă să mutăm munţii din loc, ci ne învaţă cum să îi traversăm. Este adevărat că cei care au credinţă cât un grăunte de muştar pot muta şi munţii. Dumnezeu ne ajută nu risipind norii încercărilor, ci dându-ne puterea de a înfrunta încercările. Nu rareori sfinţii făcători de minuni sufereau de boli grave, deşi pe alţii îi vindecau prin rugăciune către Dumnezeu. Uneori, Dumnezeu nu vrea să ne izbăvească de necazuri tocmai pentru că vrea să ne mântuiască. Omul are nevoie de examenul ispitelor pentru a se curăţa de păcate şi a se mântui.

Unii sfinţi au fost canonizaţi la scurtă vreme după trecerea lor la Domnul, alţii după câteva secole, iar alţii nici până la sfârşitul lumii nu vor fi canonizaţi. Dar aceştia din urmă nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalţi în Împărăţia Cerurilor.

Venerarea martirilor din vremea persecuţiilor şi a sfinţilor de după aceea s-a făcut în diferite forme în Biserica Ortodoxă, şi anume: 1. strângerea şi păstrarea cu sfinţenie a rămăşiţelor trupeşti ale martirilor, prin înmormântarea lor cu deosebită cinste. Ele erau „mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul”; 2. consemnarea vieţii, a faptelor mucenicilor, a muceniciei şi a eventualelor minuni în acte martirice; 3. instituirea de sărbători pentru cinstirea lor care de regulă erau zilele aniversării anuale a morţii lor martirice, zi de naştere pentru viaţa veşnică.

Pentru sfinţii ale căror nume şi urme s-au pierdut şi s-au uitat, s-a introdus, încă din sec. al IV-lea în Antiohia, o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor, pe care din anul 608 o găsim şi-n Apus, la 13 noiembrie. La ortodocşi această sărbătoare s-a fixat în prima duminică de după Rusalii, numită şi Duminica tuturor sfinţilor; 4.  pelerinaje şi construirea de biserici în numele lor sau chiar pe mormintele lor; 5.  cultul sfintelor moaşte, adică cinstirea relicvelor pământeşti (rămăşiţelor trupeşti) ale sfinţilor; 6. zugrăvirea chipurilor şi a faptelor în icoane şi în pictura murală, element important al iconografiei ortodoxe, păstrându-se astfel vie peste veacuri memoria acestora. Ne rugăm şi ne închinăm la icoanele lor, nu chipului şi materialului din care este făcută icoana; închinarea, rugăciunea noastră transcende şi se îndreaptă spre cel ce este reprezentat în icoană (venerare); 7.  adoptarea ca patroni sau ocrotitori speciali ai anumitor „bresle”, asociaţii etc.

Sfinţii şi-au făcut datoria, au mers până la capăt. Ne-au predat ştafeta sfinţeniei, iar noi avem datoria de a continua cursa lor. Este rândul nostru să clădim pe temelia pusă de Hristos, de Sfinţii Apostoli şi de ceilalţi sfinţi, să ne facem biserică vie.

Ştiind că sfinţii sunt întrupări ale sfinţeniei lui Hristos, podoaba cea prea luminoasă a Bisericii şi călăuzitorii noştri pe cărările sfinţeniei, modele pe care le imităm ca să păşim pe urmele lor, să ne rugăm la Dumnezeu să-i putem cinsti pe prietenii Săi, pe Sfinţii Săi după vrednicie, după cuvintele Psalmistului: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule” (Psalm 138, 17).

Preot prof. Ionel-Gheorghe Păncescu

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.