Dreptul la protecţie, demnitate şi respect | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 26 martie 2019
Home » Învățământ » Dreptul la protecţie, demnitate şi respect
Dreptul la protecţie, demnitate şi respect

Dreptul la protecţie, demnitate şi respect

Scrisoare deschisă a Corpului profesoral al Colegiului Naţional „Octavian Goga” din Miercurea Ciuc

„Încă îi aud ţipătul şi îi simt mâna strângându-mă. Mă aud promiţându-i că totul va fi bine!”. Aşa începe mărturia unei doamne profesoare, a cărei colegă a fost înjunghiată de un tânăr de 22 de ani, fost elev al şcolii. Da, s-a întâmplat pe 29 ianuarie, la Colegiul Naţional „Spiru Haret” din Ploieşti, o şcoală de prestigiu şi, mai mult decât atât, s-a întâmplat în faţa cancelariei. Cu excepţia publicaţiei locale, Observatorul Prahovean, presa a expediat rapid subiectul, între două can-can-uri şi dispute politice de înaltă ţinută intelectuală. Îndeobşte, nu prea ne interesează întâmplările fără vedete, iar în cazul de faţă, nu era vorba despre o vedetă.

Infinit mai triste decât reacţia presei, însă, sunt reacţiile Ministerului Educaţiei Naţionale, alături de cea a sindicatelor din învăţământ. Mai exact spus, lipsa de reacţie a acestora. Nu a fost nici măcar o declaraţie din aceea în limbaj de lemn, precum „regretăm nespus cele întâmplate…” sau încercări de genul „chiar în momentul de faţă lucrăm la un proiect de lege care vizează siguranţa în şcoli…”. Nu a fost nimic nici din partea sindicatelor, atât de vocale şi implicate în vremuri demult apuse şi, în general, pe alte teme.

Maslow ne învaţă că nevoia de siguranţă şi securitate personală este, ca importanţă, imediat după nevoia de apă, hrană şi adăpost. Nu putem vorbi de celelalte, dacă acestea nu au fost satisfăcute. Aceasta, biologic vorbind. Dar şi juridic vorbind, la art. 22, alin. (1), Constituţia României (mult invocată cu alte prilejuri) stipulează că „dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. De aceea, înainte de a vorbi despre oportunitatea repetenţiei la clasa I, impactul tabletei în modernizarea şcolii româneşti, sau dacă e bine, ori nu ca simulările să fie trecute în catalog, să vorbim despre aceste trebuinţe primare.

În ceea ce priveşte securitatea şi siguranţa mediului şcolar, problemele au fost rezolvate sub semnul vorbei lui Ţuţea – „aflarea în treabă ca metodă de lucru”. Ecusoane, semne vestimentare distinctive ale şcolilor, cartele de acces, sisteme de supraveghere, camere de luat vederi cu sau fără sunet, proceduri alambicate, sarcini suplimentare pentru profesorul de serviciu, toate acestea având menirea de a securiza spaţiul şcolar. Colegiul „Spiru Haret” le-a avut pe toate. Tânărul acesta nu a avut nici ecuson, nici cartelă de acces, nici însemne ale şcolii. A avut în schimb asupra lui următoarele: un cuţit de bucătărie cu lama de 10 cm, un topor cu coadă metalică, o teslă cu coadă metalică, un patent, o foarfecă, un PET tăiat în care erau cuie şi o sticlă de ţuică. A intrat, aşa, în şcoală şi a înjunghiat o profesoară. Nu putem accepta că o crimă îşi pierde gravitatea, pentru că făptaşul a fost prins şi procedurile au fost respectate. Noi dorim măsuri prin care faptele să nu se mai întâmple. Asta înseamnă prevenirea violenţei, iar măsurile actuale sunt mai degrabă măsuri de monitorizare a violenţei: nu fac decât să constate şi să sancţioneze violenţa.

În anul 2015, ministrul de atunci al Educaţiei, domnul Sorin Cîmpeanu, vorbea despre „un nou tip de violenţă, violenţa elevului asupra profesorului. La scara istoriei sistemului de educaţie, în România, da, este o noutate”. Declaraţia nu se termină, din păcate, aşa, ci sfârşeşte într-o notă reflexivă: „Face parte (fenomenul – n.a.) din tendinţele de evoluţie a societăţii cu bunele şi relele ei”. Cu alte cuvinte, dacă vrem evoluţie socială, trebuie să ne acomodăm şi cu profesorii înjunghiaţi de elevi. Asta, în contextul în care, potrivit unui studiu OMS, România ocupă locul 2 în Europa în ceea ce priveşte actele de violenţă din şcoli, iar violenţa elevilor (sau foştilor elevi) asupra profesorilor reprezintă o componentă a violenţei şcolare. Dincolo de explicaţii, opinii şi dovezi politico-legislative, cum că de siguranţa şcolilor trebuie să se ocupe ba primăria, ba prefectura, şcolile, poliţia, sau jandarmeria, este clar că aşa cum este acum, nu e deloc bine. Nu interesează pe nimeni cărei instituţii îi revine această sarcină, sau dacă banii vin de la Ministerul Educaţiei, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale (Justiţiei Sociale!), sau Ministerul pentru Românii de Pretutindeni. Ştim doar că statul, în ansamblul lui, trebuie să rezolve această problemă, astfel încât dreptul constituţional la integritate fizică şi psihică să fie respectat.

Demersul nostru reprezintă un apel multiplu:

Este un apel la Ministerul Educaţiei Naţionale, întrucât, la urma-urmei, ca responsabilitate, problema violenţei şcolare, indiferent de formele sale, se află în ograda sa. Dacă această chestiune nu ţine doar de câmpul său de activitate şi trebuie să implice şi alte instituţii, să o facă. Colaborarea inter-instituţională nu trebuie să fie doar o vorbă goală.

Este un apel la părinţi, cărora le spunem simplu, că o şcoală în care un profesor poate fi înjunghiat, este o şcoală în care şi un elev poate fi înjunghiat.

Este un apel la internauţi, căci tânărul în cauză, înainte cu o zi, a avut următoarea postare: M-ai dat afară din liceu. A venit timpul să mi-o plăteşti şi nimeni şi nimic nu mă poate opri. Nu am frică, milă, scrupule. O să îţi sune în cap tot ce ţi-am promis. Nici clamparu nu a făcut ce o să îţi fac eu ţie. L-ai vrut pe dracu, îl ai! Trăim zile în care cu ajutorul Internetului găsim căţei pierduţi, sau biciclete furate şi putem anunţa pe cine vrem că ne aflăm cu nu ştiu cine în nu ştiu care loc şi ne simţim bine. Internetul poate fi un instrument nepreţuit al civismului. Şi bine ar fi fost să fi fost aşa şi în cazul doamnei profesoare!

Nu în ultimul rând, este un apel la cadrele didactice din ţară: Sunt multe lucruri de îmbunătăţit şi în ceea ce ne priveşte, dar nu suntem nici proşti, nici inculţi, nici infractori, nici impostori şi, în plus, suntem destul de mulţi, iar solidaritatea ne poate face foarte puternici, atât de puternici, încât la un moment dat glasul nostru să răzbată până acolo unde nu mai poate fi ignorat.

Corpul profesoral al Colegiului Naţional „Octavian Goga” Miercurea Ciuc

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.