Din nou despre Minority SafePack sau geopolitica minorităţilor naţionale (2)

• Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS) a urmărit, în spaţiul public românesc, cu cea mai mare consecvenţă şi de la început iniţiativele „europene” ale Budapestei. Continuăm să aducem în faţa cititorilor ultimele evoluţii pe aceste dosare realmente strategice pentru ţara noastră

Rezumat al prevederilor iniţiativei

În primele pagini ale propunerii anunţate, iniţiatorii amintesc faptul că cele două tratate din cadrul Consiliului Europei, Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (CcPMN) şi Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (CELRM), nu au fost semnate şi/sau ratificate de toate statele membre, majoritatea fiind şi membre ale Uniunii Europene. Franţa nu a semnat CcPMN, în vreme ce Belgia, Grecia, Luxemburg au semnat, dar nu au ratificat CcPMN. Belgia, Bulgaria, Estonia, Grecia, Irlanda, Letonia, Lituania şi Portugalia nu au semnat CELRM, iar Franţa, Italia şi Malta au semnat-o, dar nu şi ratificat-o. România a fost primul stat care a ratificat Convenţia-cadru în 11 mai 1995, şi după ce a semnat Carta Limbilor Regionale pe 17 iulie 1995, a ratificat-o pe 24 octombrie 2007. Ratificarea ambelor documente, cu respectarea particularităţilor fiecărui stat, este importantă pentru asigurarea unui nivel minim de protecţie a elementelor identitare în interacţiunea etnicilor cu instituţiile din domeniul învăţământului, justiţiei, culturii, administraţiei publice, cu instituţiile implicate în activităţi economice şi sociale, precum şi cu cele din domeniul mijloacelor de informare în masă.

Promovarea limbilor minoritare

Prima propunere a iniţiatorilor este legată de promovarea şi protejarea deja menţionatului domeniu al limbii şi culturii. Ei susţin că măsurile antidiscriminare nu reuşesc să prevină asimilarea elementelor de cultură ale minorităţilor şi că sunt necesare măsuri active pentru a realiza o egalitate a utilizării şi prezervării lor, nu doar în drept, ci şi în fapt. Totodată, ei doresc includerea limbilor minoritare sau regionale în sfera de eligibilitate a programelor europene din domeniul culturii, media şi tineretului.

Protejarea limbilor vorbite de minorităţile naţionale ar trebui să reprezinte o preocupare a statelor membre, dar maniera în care iniţiatorii înţeleg realizarea acestui lucru seamănă mai mult cu o încercare de decuplare de statul aparţinător decât cu o politică ce urmăreşte promovarea diversităţii. Două propuneri din iniţiativă atrag atenţia, întrucât au fost intens abordate de liderii comunităţii maghiare din România. Se solicită ca educaţia etnicilor minoritari să poată fi realizată de la nivelul preşcolar până la cel universitar în limba minorităţii naţionale, şi predarea limbii oficiale ca limbă străină. O asemenea propunere nu avantajează deloc minoritatea, ci doar o face vulnerabilă în faţa discursului unui kin state ce doreşte să o folosească ca factor de presiune. Totodată, lipsa contactului zilnic cu limba oficială, în cazul comunităţilor compacte, nu favorizează integrarea pe piaţa muncii şi participarea activă la viaţa societăţii. Cazurile numeroase ale cetăţenilor români de etnie maghiară din Harghita şi Covasna care se confruntă cu aceste probleme sunt exemple grăitoare.

Recomandarea de la Haga din 1996 vorbeşte, într-adevăr, despre faptul că în învăţământul primar toate materiile ar trebui predate în limba minorităţii, iar limba oficială ar trebui predată ca disciplină în sine, urmând ca spre sfârşitul studiilor câteva materii practice sau ne-teoretice să fie predate în limba de stat. Dar în învăţământul secundar, numărul materiilor predate în limba minorităţilor ar trebui să fie mai mic, pe când cele în limba majorităţii ar trebui să crească, iar limbile minorităţii şi majorităţii predate ca limbi de sine-stătătoare. În învăţământul terţiar ar trebui să se asigure minorităţii utilizarea limbii, dacă se demonstrează necesitatea sau dacă există o justificare numerică. Recomandarea susţine că pe parcursul studiilor ar trebui să crească, în mod treptat, numărul disciplinelor predate în limba oficială de stat. Este greu de crezut că statele membre vor accepta replicarea unei situaţii care generează, după exemplul din România, instabilitate, creează loialităţi faţă de instituţiile statului înrudit – şi transformă în percepţia minoritarilor statul aparţinător într-un simplu prestator de servicii. Un discurs echilibrat pe acest subiect, ce poate fi promovat, este cel în care drepturile acordate minorităţilor sunt contrabalansate, după cum menţionează recomandarea, de răspunderea vizavi de integrare şi participare la viaţa plenară a societăţii, integrare care se realizează prin însuşirea adecvată a limbii de stat şi a elementelor culturii etnicilor majoritari numeric.

Un Centru al Diversităţii Lingvistice

Cea de-a doua propunere vizează crearea unui Centru European al Diversităţii Lingvistice care să protejeze şi să promoveze limbile minoritare şi regionale. Totodată, centrul se doreşte a fi un organ consultativ al instituţiilor europene şi statelor membre a cărui expertiză urmează a fi luată în considerare pentru atingerea obiectivelor Uniunii. Acesta va monitoriza situaţia utilizării limbilor şi va oferi asistenţă în crearea de strategii pentru revitalizarea lor. Centrul va facilita crearea unei reţele europene de organizaţii ce activează în domeniul lingvistic şi va asista Comisia Europeană în monitorizarea modului în care sunt respectate drepturile minorităţilor naţionale şi lingvistice din statele candidate, aşa cum sunt enunţate în criteriile de la Copenhaga. Iniţiatorii doresc ca „centrul mamă” să aibă şi mici centre regionale, alături de posibilitatea ca acesta să poată încheia acorduri cu guverne şi autorităţi locale pentru atingerea obiectivelor. Se doreşte ca centrul să aibă personalitate juridică. Acesta poate dobândi în proprietate bunuri mobile sau imobile şi poate fi parte în procese, iar activităţile pe care le va desfăşura vor fi efectuate în mod independent şi în interes public.

Centrul va fi compus dintr-un Board format din câte un reprezentant al statelor membre, un membru independent numit de Consiliul Europei, un reprezentant al Comisiei Europene, un reprezentant al Parlamentului European şi un reprezentant al minorităţilor naţionale şi lingvistice numit tot de Comisie. Un alt organ al centrului se doreşte a fi Consiliul de Experţi, format din 15 membri şi condus de directorul Centrului, ales pentru o perioadă de 7 ani. Finanţarea funcţionării va fi asigurată din bugetul Uniunii, din venituri proprii, contribuţiile voluntare ale statelor membre şi cele ale statelor terţe care vor dori să se alăture, pentru că Articolul 19 din propunere lasă deschisă calea participării şi acelor state membre ale Consiliului Europei care nu sunt membre ale UE. Dacă această ultimă intenţie este corelată cu o viitoare ratificare a Convenţiei-cadru şi Cartei Limbilor de toate statele Uniunii Europene, ne putem pune întrebarea care ar mai fi rolul Consiliului Europei? Locul pe care organizaţia l-ar ocupa în domeniul protecţiei minorităţilor ar urma să fie aproape inexistent. Un motiv pentru care s-ar dori înfiinţarea unui asemenea organism ar putea fi găsit în aplicabilitatea măsurilor stabilite de organele abilitate ale Uniunii Europene şi Consiliului Europei. În primul caz avem de-a face cu o organizaţie suprastatală în devenire, iar în al doilea caz una interguvernamentală, care nu deţine pârghii pentru aplicarea şi controlul normelor. Totuşi, dacă ţări precum Belgia, Grecia, Italia, Franţa nu au fost de acord cu plasarea etnicilor minoritari sub mecanismele de monitorizare ale CoE, cu atât mai mult nu vor dori ca Uniunea să primească un rol. Obiectivul iniţiatorilor nu pare a fi centrat pe situaţia celor din statele care nu au ratificat cele două documente, ci pe situaţia etnicilor din statele deja parte a prevederilor acestora. Trebuie adăugat faptul că iniţiatorii nu ating miezul problemei, anume cel al lipsei unei definiţii general acceptate a minorităţii naţionale, sau a aplicării Convenţiei-cadru chiar fără recunoaşterea formală a unui grup ca fiind compus din persoane ce aparţin minorităţilor naţionale (pentru această opinie a se consulta The Framework Convention: a key tool to managing diversity through minority rights, pag. 12-13/2. Criteria applied by states parties, a. Formal recognition), nici nu ar fi interesul lor să o facă, din moment ce categoria care-i interesează este deja recunoscută. Subiectul vizavi de rolul celor două organizaţii este pus în discuţie, deşi nu explicit, şi în primul obiectiv (pagina 23), unde la punctul 4.2 iniţiatorii invită Comisia Europeană să transpună aspecte din convenţiile Consiliului Europei, care, după cum am amintit, prevăd norme avansate în materia protecţiei minorităţilor, în norme de drept ale UE, astfel controlul modului în care statele respectă normele instituite în sprijinul minorităţilor naţionale ar fi mult mai mare.

Chiar dacă centrul nu va fi învestit cu atribuţii sporite, simpla existenţă a unui organism ce are sub „autoritate” anumite grupuri etnice din toate statele membre, nu face decât să accentueze discursul de tipul Noi-Voi. Soluţia nu stă în lărgirea prăpastiei dintre comunităţi prin crearea altor instituţii de înaltă autoritate, ci aducerea deciziei cât mai aproape de punctul de interacţiune al majorităţii cu minoritatea. (Va urma)

Paul Th. GOLOGAN (colaborator LARICS, masterand al Centrului de Studii Europene din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi)

Comentarii:

comentarii