Din începuturile modernismului în arta românească: Theodor Aman – fondatorul ;colii noastre de pictură | Informația Harghitei - jurnal independent
miercuri , 18 septembrie 2019
Home » Cultură » Din începuturile modernismului în arta românească: Theodor Aman – fondatorul ;colii noastre de pictură
Din începuturile modernismului în arta românească: Theodor Aman – fondatorul ;colii noastre de pictură

Din începuturile modernismului în arta românească: Theodor Aman – fondatorul ;colii noastre de pictură

Arta românească se organizează sub semnul modernităţii începând cu secolul al XIX-lea, când se înregistrează schimbări pe toate planurile societăţii româneşti. La sfârşitul veacului al XVIII-lea s-a clarificat diferenţa dintre zugravii obişnuiţi, de biserici îndeobşte, şi pictori. În secolul următor, pictura românească modernă începe să se contureze după modelul occidental prin eforturile unor pictori care au studiat în unele dintre cele mai importante centre artistice europene, devenind apoi la rândul lor profesori şi întemeietori de şcoli. A doua jumătate a secolului al XIX-lea este marcată de artişti neoclasici mari precum Constantin Lecca, Sava Henţia, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman. Continuă cu Ion Andreescu şi Nicolae Grigorescu, artişti care au introdus în spaţiile creatoare ale artei autohtone o pictură mai liberă, mai luminoasă, adaptând artei româneşti influenţele impresionismului. Astfel, ei au pregătit calea pentru o nouă generaţie de artişti ai începutului de secol XX. Apoi, tinerii artişti ce le-au urmat au ilustrat un modernism mult mai accentuat, cu o pictură plină de energie şi culoare. Această perioadă este în mod strălucit reprezentată de nume precum Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser, Francisc Şirato, Camil Ressu, Ştefan Dimitrescu, J.A. Steriadi, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Alexandru Ciucurencu şi Ion Ţuculescu, artişti care au cultivat, fiecare în maniera lui unică şi distinctă, manifestările modernismului european şi semnele artei tradiţionale. Primele forme de învăţământ artistic apar din iniţiativa unor artişti şi oameni de cultură, printre care Gheorghe Tattarescu şi Theodor Aman, care pun bazele Şcolii de Arte Frumoase din  Bucureşti în 1964. După Revoluţia de la 1848, care a declanşat şi o dezvoltare a orizontului artistic, tema portretului se bucură de tot mai multă apreciere şi răspândire.

Aman – artist şi pedagog

Theodor Aman (1831-1894) a fost, neîndoielnic, exponentul cel mai reprezentativ al stilului neoclasic românesc. Studiază desenul sub îndrumarea pictorului Constantin Lecca la şcoala din Craiova şi apoi pleacă la Paris, unde se formează în spiritul rigorilor academice din primele decenii ale secolului al XIX-lea. În pictura sa de factură academică, noutatea ţine mai mult de receptivitatea sa la transformările sociale şi politice din perioada formării statului român şi implicit a identităţii naţionale. Portretul Fată cu breton se înscrie în tipologia aşa-numitelor „portrete de aparat” care au devenit populare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ca o fotografie, portretul este executat foarte minuţios pe un fundal roşu, fără detalii, pentru a evidenţia imaginea personajului. Tematica satului românesc apare în a doua parte a carierei marelui artist. Horele şi dansurile româneşti sunt ilustrate din perspectivă idealizantă, romantică, cum este şi cazul petrecerilor bucureştene pe care Theodor Aman le execută în paralel. Hora la ţară este un aspect de viaţă cotidiană extras din contextul realităţilor de zi cu zi, este un episod care prezintă acele elemente  ale satului românesc pe care artistul le îndrăgeşte: costumul popular şi tradiţia în zi de sărbătoare.

Theodor Aman, unul dintre reperele începutului picturii româneşti moderne, purta aureola unui artist împlinit. El se bucurase, pe bună dreptate, până la apariţia lui Grigorescu, de un prestigiu suprem, atât ca artist, precum şi ca pedagog. În comparaţie cu Grigorescu, însă, poziţia sa era secundară. Fiind cu 7 ani mai mare decât Maestrul de la Câmpina, el nu a avut forţa acestuia de a se desprinde de limitele viziunilor academiste sau cu tentă romantică, fiind în special atras de compoziţiile cu subiect istoric. Având în urma sa o susţinută activitate, caracterizată prin pricepere, seriozitate şi rodnicie, Aman a asigurat şcolii noastre de pictură solide şi trainice fundamente, scoţând-o astfel din acea stare de epuizare şi demoralizare specifică vremii sale. Dădea pilda unei înalte conştiinciozităţi profesionale, a unei discipline riguroase, ce nu puteau fi decât binevenite în viaţa artistică. Deşi meritele îi erau vădite, asta nu însemna că oficialitatea îl răsfăţa. Dimpotrivă, la fel ca toţi artiştii vremii, s-a confruntat şi el cu rigiditatea, nepăsarea  şi neştiinţa acesteia. Pur şi simplu i se recunoştea autoritatea într-un domeniu năpăstuit, socotit de clasele conducătoare a cincea roată de la căruţă.

Pictor înzestrat, dar limitat

A început, cum spuneam, ca artist academic. La Paris nu învăţase cu pictori înnoitori, mai înzestraţi, mai plini de forţă creatoare, precum romanticul Delacroix şi clasicizantul Ingres, ci cu academişti la modă, ca Michel Martin Drolling şi François Picot. Incomparabil mai artist decât colegul Tattarescu, Aman avea să se înnoiască şi să se împlinească în ţară. Ca portretist, autor de compoziţii istorice şi evocator de interioare pline de atmosferă, Aman se impune de la primele manifestări, câştigând trenta din darul de a construi veridic şi cu expresivitate. A găsit un imbold în opera lui Grigorescu, iar munca lui s-a îmbogăţit simţitor după 1870, cu scene mai vii din viaţa poporului şi colorit, la fel, mai viu. Dar până la urmă, Aman rămâne cu mentalitatea unui pictor de interior, depărtat de viziunea autentică a lumii în aer liber, unde lumina şi culoarea sunt mai adevărate, mai impunătoare. Totuşi, faţă de înaintaşii săi şi faţă de Tattarescu, Aman construieşte mai solid, are un colorit caracteristic, şi aduce o mişcare şi o expresivitate mai convingătoare. Ajunge la o seninătate sufletească ce se oglindeşte şi în opera sa, lipsită însă de tumult interior. Rezultatul expoziţiei sale retrospective din 1883 a fost aproape nul şi fără a cădea în mizerie, ca alţi artişti, a cunoscut totuşi strâmtoarea şi necazurile. Ca profesor cerea un desen precis, dovedea o viziune largă, dar în limitele concepţiei proprii.  Aman rămâne un temeinic fondator al şcolii noastre de pictură, iar limitele lui au îndemnat pe mulţi la redări mai adânci ale adevărului şi frumuseţii. După Grigorescu, cel mai frumos exemplu e Luchian. Pe când acesta studia la Belle Arte (1885-’89), Aman părea deja depăşit, iar tinerii nu aveau o privire de ansamblu asupra operei sale, ci comparau doar ultimele sale opere cu cele fascinante ale lui Grigorescu. Cu toate meritele lor, unele din operele lui Aman păleau în comparaţie cu peisajele şi scenele lui Grigorescu, îl făceau să pară a aparţine trecutului. Dar remarcând talentul lui Grigorescu, deşi opus ca temperament şi formaţie artei acestuia, Aman a propus să i se decerneze medalia clasa I la expoziţia din 1870, când prezida juriul. Medalie obţinută cu 5 ani înainte şi de Aman, care se afla acum la apusul carierei, când se ivea o artă vie, luminoasă şi puternică. Deşi Aman a dat dovadă de politeţe, fără a face însă aprecieri măgulitoare, erau alţii precum Tattarescu, D. Mirea ori Stăncescu, pe care îi deranja vizibil această nouă artă. De fapt, Stăncescu a afirmat odată: „Cine se ia după Grigorescu, ca el are să ajungă – un amator”. Dar afirmaţia a avut un efect asupra tinerilor care vedeau în arta sa o nouă cale. E binecunoscutul exemplu al lui Ştefan Luchian, mare admirator a lui Grigorescu.

Către apus…  

Fire independentă, om mândru şi demn, concepând altfel decât conducătorii ţării rostul artei şi menirea artistului, Aman făcuse tot ce se putea în împrejurările date, fără a recurge la urzeli, precum C.I. Stăncescu, preşedintele de onoare al societăţii „Cercul Artistic”. De altfel, forţele artei erau încă prea slabe, neştiind să se integreze în lupta poporului, cum ştiuseră pictorii revoluționari de la 1848. Dar Aman, cu o înaltă concepţie despre rolul artei în societate, socotea că artistul are drept cel puţin cât bancherul sau moşierul, la un trai plăcut, prielnic creaţiei, părere contrară celorlalţi. Tocmai prin pilda sa căuta să arate cum s-ar cuveni să trăiască orice artist. Era destul de sobru, dar deprinderile omului cu dare de mână şi recepţiile din casa-atelier le întreţinea mai ales cu scopul dobândirii unui prestigiu într-o lume în care banul şi favoritismul conduceau, şi nu valorile intrinseci. Demnitatea şi independenţa aparente nu se puteau asigura decât în felul acesta. De aceea, Aman şi Tattarescu s-au străduit să trăiască şi să se poarte ca nişte domni. Vor veni însă alţii din urmă care se vor arăta vrednici de a dovedi contrariul. Dar Aman şi Tattarescu o duceau într-adevăr mai bine faţă de alţi colegi de breaslă. Aveau avere, erau profesori, primeau puţinele comenzi oficiale şi au deţinut, pe rând, titlul de director al Şcolii de Belle Arte din Bucureşti. Dar mai departe de atât nu au mers. Ei nu au avut puterea de a mişca sufletele oamenilor prin arta lor, asemeni lui Grigorescu şi Luchian.

O revoluţie mult aşteptată

Pe atunci pictorii, actorii şi muzicienii erau priviţi de sus, cu dispreţ sau milă, de către întreaga societate, mentalitatea fiind sădită, din nou, de oficialităţi, care socoteau orice investiţie în cultură o risipă. Aşa se face că ştiinţa şi arta erau mai mult oficiate decât împărtăşite pentru viaţă, învăţătura era austeră şi pretenţioasă, iar profesorii împărtăşeau cu zgârcenie studenţilor tainele meseriei. Toate acestea ilustrează cum nu se poate mai bine modestia începuturilor artei noastre moderne. Dar la drept vorbind, oare au dispărut azi cu totul aceste fapte şi prejudecăţi? Am putea spune, fără exagerare, că acest scepticism din jurul artei este prezent şi în zilele noastre. Într-adevăr, poate au survenit unele schimbări de mentalitate, poate se conştientizează altfel rolul artei şi nevoia acesteia în viaţa noastră, poate că se vorbeşte tot mai des de efectul surprinzător al artei asupra sănătăţii – cu referire la art-terapie, dar părerile sunt în continuare împărţite. Şi chiar dacă poate rezulta uimitor sau chiar revoltător pentru momentul în care ne aflăm, încă mai persistă păreri conform cărora arta e o pierdere de vreme, o risipă de resurse, un act cu o finalitate incertă şi deloc necesară. Nimic mai greşit! Arta nu poate fi înţeleasă de toată lumea pentru că nu e căutată şi acceptată de toată lumea. E întocmai cum conchidea maestrul Luchian: „Arta e pentru nenorociţii care nu pot trăi fără ea”. Şi în condiţiile date, ce puteau face spiritele mari ca Grigorescu, Andreescu, Luchian, Vermont, dar şi alţi tineri artişti ai vremii? Aveau fie să se conformeze, fie să înceapă o luptă pentru independenţa artistică. Ei au optat pentru a doua variantă, au avut curajul, lipsit până atunci, de a aduce schimbarea. Cu preţul sacrificiului, dar cu infinita satisfacţie dată doar de creaţie, tinerii artişti, grupaţi în jurul lui Luchian, au decis să protesteze împotriva artei oficiale, impunându-şi propria concepţie despre artă, punând împreună bazele Salonului Independenţilor. În numele artei au făcut ceea ce înaintaşii ca Tattarescu, ori Aman nu s-au încumetat să facă, rămânând îngrădiţi de academism şi limitele impuse de guvernanţi. Pe când Luchian a devenit un revoluţionar al artei noastre, un novator, un spirit liber, ghidat doar de dragostea pentru artă. Nu a ezitat să îşi accepte locul de onoare în fruntea celor care au dorit schimbarea, arătându-şi solidaritatea faţă de tinerii care îl ajungeau din urmă, la fel cum şi el o găsise cândva în Grigorescu. Şi astfel se repeta, aproape identic, povestea lui Manet…

Cosmina Marcela OLTEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.