De la Poarta către Dumnezeu pe Muntele Sfânt | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 24 octombrie 2021
Home » Societate » De la Poarta către Dumnezeu pe Muntele Sfânt
De la Poarta către Dumnezeu pe Muntele Sfânt

De la Poarta către Dumnezeu pe Muntele Sfânt

Sau cum poţi, în mai puţin de doi ani, să ajungi de pe Ceahlău pe Himalaya, în tabăra de bază

 Chiar dacă a copilărit înconjurat de munţi, în nordul judeţului Harghita, pentru prima dată, a ajuns în apropiere de 2.000 de metri la 36 de ani. A fost suficient cât să se ataşeze şi mai mult de munte, acela fiind începutul. Timp de un an şi jumătate a fost în majoritatea masivelor importante din ţară, a avut o tentativă de a atinge Mont Blanc (4.810 metri), iar acum, la 37 de ani, a ajuns până la tabăra de bază de pe Himalaya, acolo de unde pornesc câteva trasee principale, inclusiv cel spre Acoperişul Lumii: Everest.

Am stat de vorbă cu Vizoli Zoltán, harghiteanul din Tulgheş care s-a întors recent din expediţia organizată în tabăra de bază (Everest Base Camp), împărtăşindu-ne din experienţa trăită. Iar în continuare, vă propun să aflaţi mai multe despre cum s-a născut ideea de a ajunge în Himalaya, cum s-a concretizat acest vis şi cu ce impresii a rămas de acolo.

 – De unde ideea de a merge în Himalaya?

– Acum câteva luni am fost la un tracking, un fel de maraton, la Lacu Roşu şi la fiecare check-point (punct de control – n.a.) se punea câte o literă pe hârtia care o aveai la tine. Nici nu am băgat de seamă ce o să iasă din acele litere; la sfârşitul cursei, toate literele generau un cuvânt. Acel cuvânt era Everest.

Eu cred foarte mult în semne şi mi-am pus întrebarea: Oare ce înseamnă asta?. Nu a trecut, cred, o săptămână, în fiecare zi în subconştientul meu acel cuvânt parcă prindea roade şi mi-am dat seama că eu vreau să mă duc să văd ce e acolo. Am auzit multe lucruri, încă din copilărie m-am uitat la filmele cu Everest şi am zis că vreau să văd lumea de acolo, cum gândesc oamenii, cum se comportă, cum trăiesc. Şi vreau să văd muntele.

Prima întâlnire cu muntele

– Ce experienţă aveai în munte?

– Eu am crescut în Tulgheş. Întotdeauna mi-a plăcut muntele şi în fiecare duminică după-masă urcam în zona Piatra Roşie, spre Higyes, dar nimic mai mult. Acum un an jumătate, într-o zi de joi, am plecat către Ceahlău. A fost o experienţă unică, foarte grea, pentru că nu aveam pregătire fizică, fiind toată ziua la birou şi în maşină. Am avut un rucsac imens în care am avut pijama, laptop, tabletă, absolut tot ce s-a putut am pus în rucsacul respectiv, neştiind că pe munte şi 100 de grame contează enorm şi pijamalele nu te ajută.

Am plecat către Ceahlău. Primele 10 minute au fost deja critice, pentru că este o urcare destul de abruptă, de trei ori avusesem de gând să mă întorc şi să las jumătate din şifonier, dar ceva totuşi mă împingea din spate şi am zis că o să reuşesc. Înainte de Cabana Fântânele venea un grup dinspre vârf şi la un moment dat, parcă şi cinic, m-a apucat râsul când am văzut că nu sunt singurul care este epuizat, pentru că în jos abia putea să meargă o fată tânără. Când m-am apropiat de acest grup – fata era împreună cu mama ei – am observat că avea un handicap locomotor. În acea clipă am simţit o ruşine faţă de fata respectivă pe care, înainte, o criticasem în gândul meu şi am început să plâng şi am zis că nu pot să fiu atât de plângăcios, trebuie să merg tot înainte. Fata respectivă cred că mi-a arătat o direcţie şi mereu când am momente în care simt fizic că sunt epuizat, îmi aduc aminte de acele clipe şi reuşesc să adun atâta energie încât să păşesc mai departe.

– După Ceahlău ce a urmat?

– După Ceahlău a urmat, cred că, de trei ori Ceahlău. M-am îndrăgostit de acest munte care, cred, este Poarta către Dumnezeu. Din punctul meu de vedere, este un munte spiritual. De aici a pornit toată nebunia, dragostea pentru munţi. Pur şi simplu, când sunt pe Ceahlău mă simt ca şi cum aş fi acasă, mă simt liniştit, mă încarc cu energie şi este ceva ce nu pot să descriu în cuvinte, trebuie să te duci acolo şi să simţi cu adevărat.

Acum să răspund şi la întrebare. În afară de Ceahlău, pe care am urcat de foarte multe ori şi voi urca şi de acum încolo, au fost Munţii Făgăraş, Retezat, Bucegi.

Ce trebuie să ştii e că anul acesta am fost într-o călătorie în Franţa, a fost o escapadă în care voiam să urc pe Mont Blanc. Am reuşit să ajung până la 4.503 metri. Din păcate, fizic nu am fost destul de pregătit; lipsa de oxigen şi vremea au jucat un rol foarte important în a abandona această cursă.

Pregătirea pentru Himalaya

– Cu toate acestea, chiar dacă nu ai reuşit să ajungi pe Mont Blanc, te-ai încumetat să mergi în Himalaya. Nu te-ai gândit că va fi mai greu acolo?

– Ba da. Foarte multă lume mi-a zis şi chiar am primit multe mesaje în care eram întrebat dacă am înnebunit, că dacă nu am făcut faţă Mont Blancului, nu o să pot face faţă nici la jumătate din Himalaya.

– Antrenamentele fizice în ce au constat?

– Zilnic am alergat undeva între 5 şi 10 km, prin oraş, plus înot. Foarte multe ieşiri în munţi. Chiar înainte cu trei săptămâni de plecare în Himalaya, am fost la un tracking cu Asociaţia Cseke; iniţial era vorba că traseul va fi de 50 km, dar aceştia s-au transformat în 62,7 km. M-am ales cu nişte băşici la picioare, foarte puţină febră musculară, iar asta mi-a arătat că din punct de vedere fizic sunt destul de pregătit.

– Povesteşte-ne puţin despre expediţie. Câţi aţi fost, cum aţi pus la cale expediţia, de ce aţi ales ca obiectiv doar tabăra de bază…

– Expediţia a fost organizată de o companie din Cluj-Napoca – Extreme Expedition. Liderul grupului este Radu Albu, singurul român care anul acesta a reuşit să urce pe Manaslu (8.163 de metri). Cu el am fost şi pe Mont Blanc, în Retezat, în Făgăraş, am făcut cursuri împreună. Am văzut anunţul pe Internet cu privire la expediţie şi iată că acele gânduri care zi de zi îmi veneau în minte legate de Everest începeau să devină realitate. Am fost 12 persoane, toţi am fost români. Expediţia a început undeva pe 1 octombrie şi timp de două săptămâni am cutreierat Munţii Himalaya.

– Fiecare expediţie pe un munte important are anumite obiective: atingerea unui anumit vârf, o premieră etc. Ştim că tabăra de bază e un punct de pornire către vârfurile importante din Himalaya, o primă zonă de acomodare. În acest context, care a fost obiectivul expediţiei?

– Obiectivul expediţiei a fost Everest Case Camp. Este prima bază de campare, de unde, după ce se face aclimatizarea, se urcă către Base Camp 2 şi 3. Ideea a fost să facem cunoştinţă cu lumea de acolo, să vedem exact ce înseamnă ca să mergi într-o expediţie, ce înseamnă toate etapele pregătirii pentru a urca un munte. Ne-am aclimatizat începând de la 3.900 de metri; trebuie să fii foarte atent la acest detaliu pentru că, dacă nu, pot să apară urmări nedorite.

Contactul cu nepalezii şi cu Himalaya

– Ajunşi acolo, aţi intrat în contact cu localnicii. Ce impresie ţi-au lăsat?

– În Katmandu te aşteaptă o lume „nebunatică”: pe străzi este o circulaţie infernală, dar interesant este că se înţeleg fără a se ciocni, fără a se înjura. Din Katmandu am zburat către Lukla, unde se află unul dintre cele mai periculoase aeroporturi din lume. După aterizare, am făcut cunoştinţă cu primii oameni din zona montană. Oameni simpli, mereu cu zâmbetul pe buze, care-ţi transmit o linişte, o energie super-pozitivă. Trăiesc o viaţă foarte simplă, dar care-ţi arată adevăratul rost al vieţii; noi nu ştim să facem altceva decât să lucrăm de dimineaţă până seara…

– Prima parte a accesului în Himalaya se face cu elicopterul…

– Da, până în Lukla, undeva la 2.800 de metri. Iniţial, era vorba că o să zburăm cu elicopterul, dar, între timp, vremea şi-a revenit şi am putut merge cu avionul, unul mic. De acolo, o parte din bagaje au fost cărate de către porteri, adică cărăuşi (şerpaţii sunt ghizi, porterii sunt cei care duc în spate sau cu ajutorul iacilor bagajele alpiniştilor).

– Practic, de la Lukla a început ascensiunea?

– Exact.

– În cât timp aţi ajuns în Base Camp?

– Într-o săptămână am ajuns în tabăra de bază. La Namche Bazar am petrecut două zile, acolo a fost prima aclimatizare: am urcat prima dată la 4.000 de metri şi am venit înapoi pentru ca organismul să se obişnuiască cu altitudinea.

 Odată ajuns în tabăra de bază, ce ai simţit?

– Când am ajuns în tabăra de bază, am căzut în genunchi şi au început să-mi curgă lacrimile. Pentru mine a fost un moment în care mi-am dat seama că chiar îmi doresc cu adevărat să continui viaţa de alpinist şi, cum ţi-am zis la începutul discuţiei, nu am avut de gând niciodată să urc pe Everest. Acum mi-a dat un impuls atât de puternic, încât îmi doresc, în viitorul apropiat, să ajung pe vârf.

– Chiar voiam să te întreb, ce simţeai atunci când ştiai că expediţia e făcută doar pentru tabăra de bază şi că eşti, relativ, aproape de Everest?

– Este foarte interesant că odată ajuns în tabăra de bază, în faţă vezi acel munte, să spun Munte Sfânt, şi aproape că poţi să-l atingi cu mâna, dar se află la distanţă foarte mare şi îţi mai trebuie încă o lună şi jumătate până ce ajungi la vârf.

În ziua respectivă am ajuns înapoi şi am hotărât că o să urcăm la Kalapathar, aflat la o altitudine mai mare faţă de Everest Base Camp (5.643 metri, respectiv 5.364). Eu m-am bucurat pentru fiecare ascensiune care în „palmaresul” meu mi-a adus un nou record de altitudine, pentru că eu îmi doresc să fiu cât mai sus.

– Cât ai stat în tabăra de bază?

– Nu am stat foarte mult, undeva în total vreo 45 de minute.

– Recapitulând traseul…

– Am urcat la tabăra de bază, am coborât şi, în noaptea respectivă, am urcat la Kalapathar.

„În momentul de faţă trebuie să-ţi aduni toată puterea şi trebuie să ajungi acolo, pentru că nu este nimic imposibil în viaţă”

– Care a fost cel mai greu moment?

– A fost noaptea în care am urcat pe Kalapathar. Era foarte frig, deja de 4 zile nu mâncasem nimic, doar băusem zilnic câte un litru de apă. Am încercat să fac un test al organismului meu, să demonstrez că poţi să rezista şi fără să mănânci.

Ultimele 10 minute au fost critice. La un moment dat m-am oprit, simţeam că nu mai pot să respir, preţ de câteva minute nu mi-am controlat respiraţia, nu mi-am controlat paşii şi în acel moment intervine un haos în organism, iar respiraţia este foarte rapidă, pulsul creşte foarte mult, arzi foarte multă energie şi nu mai ai putere să continui. M-am oprit câteva minute, m-am asigurat şi m-am uitat înapoi să văd cât de mult am urcat, după care m-am uitat către vârf, până unde mai aveam nici 10 minute. Am strâns din dinţi, am început să vorbesc singur şi am zis: în momentul de faţă trebuie să-ţi aduni toată puterea şi trebuie să ajungi acolo, pentru că nu este nimic imposibil în viaţă.

– Nemâncând câteva zile şi urcând pe vârf, nu te-ai gândit că riscul este cam mare, mai ales că pe munte ai nevoie de energie?

– Eram conştient de acest lucru, dar, dacă te uiţi la mine, vezi că fizicul meu este unul mai… mare. Am energie din slănină, aşa că mă gândeam că oricum organismul meu poate să ia resurse din grăsime. Important este să te poţi controla psihic, să nu intri în panică, pentru că organismul tău are grijă de tine.

– În momentul în care coborai de pe munte, ai simţit ceva lăsând în urmă Himalaya?

– Am coborât cu părere de rău că nu mai pot să stau măcar câteva zile şi chiar mi-a părut rău că nu am ales să mai bifez un vârf sau să merg mai departe.

– Cât costă o asemenea expediţie?

– 1.500 de euro te costă expediţia propriu-zisă şi biletul de avion undeva la 800 de euro. În rest, este bine să ai la tine în jur de 200-300 de dolari pentru că ai nevoie de apă, iar acolo sus, la Base Camp, ajunge şi la 3-4 dolari un litru. Legat de mâncare, orez din belşug, cu tot feluri de sosuri picante. Aşa că mie, din păcate, bucătăria nepaleză nu-mi este deloc pe plac.

– Şi mâncarea din rucsac?

– De data aceasta nu am luat cu mine mâncare, deşi puteam să duc slănină, ceapă roşie şi, eventual, o ţuică bună. Dar la o anumită altitudine nu este indicată această mâncare, pentru că organismul tău nu mai digeră cum trebuie mâncarea, creierul având nevoie de foarte mult oxigen şi se ştie că la înălţimi mari aerul este rarefiat.

– Planuri de viitor?

– Pentru 2019 am două planuri mari. Numărul unu’, pentru martie, e să fiu primul din Harghita care se duce la maratonul de la Polul Nord. Totodată, dacă mă ajută şi sponsorii, să ajung pe un vârf de minimum 8.000 de metri.

LIVIU CÂMPEAN

 

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.