De ce îşi primesc românii oaspeţii cu pâine şi sare? Misterul unei tradiţii care provine din ritualul unei religii secrete | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 4 decembrie 2021
Home » Societate » De ce îşi primesc românii oaspeţii cu pâine şi sare? Misterul unei tradiţii care provine din ritualul unei religii secrete
De ce îşi primesc românii oaspeţii cu pâine şi sare? Misterul unei tradiţii care provine din ritualul unei religii secrete

De ce îşi primesc românii oaspeţii cu pâine şi sare? Misterul unei tradiţii care provine din ritualul unei religii secrete

Potrivit istoricilor, primele mărturii ale acestei forme ritualice de ospitalitate sunt precreştine, iar oferirea pâinii (la început erau boabe de grâu) şi sării era un semn de acceptare faţă de cel care venea în casa sau în ţinutul cuiva. Pâinea şi sarea dau însă o sumedenie de alte credinţe şi obiceiuri.

Orice eveniment – oficial sau nu – care presupune primirea unor oaspeţi începe, la români, cu întâmpinarea acestora cu pâine şi cu sare. Deşi ritualul este repetat, aproape mecanic, la toate nivelurile administraţiei (şi, mai nou, în turism), puţină lume ştie care sunt originile extraordinare ale obiceiului. De ce pâine şi sare, şi nu altceva. Evident, nu poţi să te întrebi cum a ajuns suprem gest de ospitalitate oferirea a două alimente simple precum pâinea şi sarea. De ce nu lapte şi miere? Sau brânză şi vin? Sau orice altceva?

Potrivit istoricilor, primele mărturii ale acestei forme ritualice de ospitalitate sunt precreştine, iar oferirea pâinii (la început se ofereau boabe de grâu) şi sării era un semn de bunăvoinţă şi de acceptare faţă de cel care venea în casa sau în ţinutul cuiva. Pâinea (grâul) simboliza bogăţia câmpului, iar sarea era adevăratul aur al antichităţii, fiind, vreme de milenii, cel mai scump produs de comerţ. Descoperim obiceiuri asemănătoare în atmosfera imediat pre-creştină a lumii romane păgâne şi a celei iudaice monoteiste. Istoria folosirii pâinii ca element al comuniunii, al împreună-trăirii, se adânceşte în timp. Astfel găsim practica binecuvântării şi frângerii pâinii în iudaismul secolelor dinainte de Hristos, dar şi în lumea romană, la adunările ce purtau numele symposium.

În tradiţia creştin-ortodoxă, pâinea este simbolul vieţii, pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu. Aceste valenţe sacre s-au transmis, de altfel, şi în tradiţia populară, care a împletit cutumele vechi cu învăţătura creştină.

Jurământul pe pâine şi sare

Detalii extrem de interesante cu privire la tradiţia pâinii şi sării regăsim în lucrarea „Superstiţiile poporului român”, publicată acum aproape un secol de către profesorul Gh.F. Ciauşanu. Acesta povesteşte despre o veche formulă de jurământ pe pâine şi sare provenind din secolul al XVIII-lea şi consemnată de anuarul unui liceu din Braşov (sursa: prof. N. Sulică) sub denumirea „Formula Jurandi Valacika”. Formula, de inspiraţie bogomilică (o religie est-europeană destul de controversată care semăna destul de mult, în unele aspecte legate de ritualurile secrete, cu francmasoneria), este foarte puţin cunoscută în spaţiul românesc, iar semnificaţiile ei rămân în mare parte un mister şi în zilele noastre. „Aşe să tye ajutye Dumnyezău tatu, fiu, duhu sfânt un Dumnyezău aghyevărat, sfânta Maria, patru posturi, într-un an, trii zâle în săptămână, crucea şi biserica, pita şi sarea, cumenycătura de la moarte, sfânta ruga ispaşenya sufletului, toţi doisprezece Ilie şi Pavel apostoli, afurisenyeă sufletului şi pe asta şi pe altă lume, blagoslovenya sufletului; afurisât să fii tu, de nu-i spunye cu toată dereptatya sufletului, pe ce tyoi întreba ce ştii, ce-ai auzât, de la cine ai auzât şi ce-au văzut; nu nyii spunye cu toată dreptatea sufletului. Aşe să tye ajutye Dumnyezău şi sfinţii toţi ai lui Dumnyezău” – acesta e jurământul braşovenilor în redarea fonetică a etnografului Gh.F. Ciauşanu.

„În mozaicul acesta pestriţ al credinţei orientale bogomilice trebuie să ne surprindă, ca un adaos curat naţional românesc, pâinea şi sarea, pe care jură evlaviosul român din veacurile trecute, cu mâna pe Sfânta Cruce”, scrie Gh.F. Ciauşanu. „Pâinea şi sarea, elementele indispensabile pentru susţinerea traiului zilnic, în abstracţiunea ideal-metaforică, simbolizează în lumea sufletească a poporului nostru sanctuarul familiar, armonia indisolubilă a vieţii conjugale”, adaugă profesorul.

 „Cultul” pâinii la români

„Grâul este cinstea mesei”, spunea folcloristul Simeon Florea Marian, referindu-se la rolul de căpătâi al pâinii. În lumea satului românesc încă mai există tradiţia ca stăpânul casei, sau mama copiilor, să facă semnul crucii deasupra pâinii şi abia apoi să o frângă şi să o împartă. Cinstirea pâinii constituie încă un ritual sacru în satele Moldovei. Nu veţi vedea nici un bătrân din această parte de ţară care să nu te certe cu asprime dacă te va vedea aruncând pâinea rămasă de la masă sau chiar firimiturile. „Prima bucăţică (mai ales din pâinea de grâu nou) este considerată ofrandă pentru cei morţi şi trebuie aruncată ritual pentru aceştia. Ultima, numită şi «bucăţica norocului», «bucăţica puterii», concentrează, în gândirea populară, o putere magică de influenţare a viitorului copiilor, dar şi al adulţilor”, afirmă etnologul Ofelia Văduva, în lucrarea „Magia darului”.

Un obicei încă întâlnit în satele din Moldova, dar şi din zona Bucovinei este colăcăria, adică ducerea colacilor naşilor de către finii cununaţi sau de către părinţii finilor botezaţi. Aceşti colaci cu caracter ritual au o semnificaţie anume. Se crede că aşa cum aceşti colaci sunt mari, rotunzi şi frumoşi, aşa va fi şi viaţa celor cununaţi sau botezaţi.

Simbolul vieţii şi al morţii

Vulgata (traducerea latină a Sfintei Scripturi) descrie obiceiul primilor creştini de a se aduna pentru frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 2, 42): „stăruiau în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Grânele, făina, aluatul şi în cele din urmă pâinea sunt încărcate de o simbolistică arhaică, dar încă puternic prezentă în lumea satului, fiind, după caz, semn de bucurie, rodnicie, belşug, puritate. Luând diferite forme, pâinea îl însoţeşte pe om de-a lungul vieţii, în momentele de bucurie, dar şi la necaz. Dacă la nuntă colacul este semn de bucurie, la înmormântare colacul semnifică trecerea omului prin viaţă, închiderea ciclului vieţii. „Pâinea, întruchipare a hranei esenţiale, semnifică trupul şi se asociază vieţii active. Românii privesc pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că era aşezată la loc de cinste pe masă, învelită într-un ştergar alb şi curat, lângă icoană”, susţine Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iaşi.

Simbolistica sării

Deşi în zilele noastre a ajuns un produs banal, sarea are însă şi o valoare simbolică importantă la majoritatea populaţiilor. Folosită ca element purificator în şintoism, ca simbol al hranei spirituale în liturghia botezului – „sare a înţelepciunii” – ca ofrandă împreună cu pâinea în creştinism, sarea este şi un element important în ritualuri, de la cel ebraic de sfinţire a victimelor, de purificare a gospodăriei la diverse populaţii, până la cel de purificare a spaţiului de către luptătorii de sumo. La evrei, la greci, la arabi, ca şi la români, sarea este şi un simbol al ospitalităţii şi al prieteniei, pentru care este împărţită, având valoarea unei legături de frăţie.

În spaţiul românesc, sarea este folosită pentru acţiunea sa benefică sau malefică în diferite ritualuri. În ciclul vieţii, sarea este folosită bunăoară la naşterea unui copil, în scaldă, sau pentru îmbunarea ursitoarelor. Pe prag, pe fereastră sau pe o masă la capul lăuzei se pun sare, pâine şi o serie de obiecte simbolice, pentru a i se prezice o viaţă cât mai prosperă noului născut.

O altă întrebuinţare este în ceremonialul de nuntă, pentru prosperitatea mirilor: tânăra pereche este îndemnată adesea de către mama mirelui să lingă sare de pe o pâine. Mai trebuie spus şi că aspectul sacral al sării se manifestă şi prin respectarea anumitor tabu-uri legate de întrebuinţarea ei: să nu verşi sarea că va fi ceartă în casă, dacă ţi se fură sarea de la vite ele vor muri, să nu dai sare din casă lunea pentru că îţi mor vitele, şi multe altele, considerate superstiţii, dar unele au rămas în practică până în zilele noastre.
Costel CRÂNGAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.