Cuvântul eminescian sub auspiciile lui brumărel | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 17 octombrie 2019
Home » Cultură » Cuvântul eminescian sub auspiciile lui brumărel
Cuvântul eminescian sub auspiciile lui brumărel

Cuvântul eminescian sub auspiciile lui brumărel

Opera lirică eminesciană e un permanent izvor de înţelepciune a sufletului românesc, corola ilustră a spiritului uman. Nu în zadar criticul Titu Maiorescu afirma că Literatura secolului al XX-lea se va dezvolta sub auspiciile geniului eminescian. Viziunea criticului român ne îndeamnă la o permanentă recitire şi adâncire a textului liric, deoarece numai în felul acesta putem înţelege şi mai bine oglinda tainică a semnificaţiilor cuvântului artistic al poetului pentru cultivarea gustului estetic, componentă esenţială a dezvoltării şi şlefuirii intelectuale a personalităţii umane.

Luna lui brumărel a cunoscut şi ea de-a lungul vremii, în blajinele armonii autumnale, o paletă variată de noi apariţii din lirica eminesciană. La 11 septembrie 1866 apare pe prima pagină a publicaţiei Familia creaţia poetică Speranţa trimisă de poet din mult îndrăgitul Blaj pe care îl numise Roma-mică. Versurile nu mai figurează în nici un manuscris, ceea ce înseamnă că poetul le-a scris cu ocazia periplului său transilvan chemat de pasiunile sale şi dorinţa de cunoaştere a preocupărilor ASTREI. Fiind o meditaţie pe tema vieţii, cuvântul cheie este speranţa care oferă un dram de încrede în viaţă, dar şi dorinţa de alinare a suferinţei pentru toţi muritorii: Cum mângâie dulce, alină uşor/Speranţa pentru toţi muritorii. Repetarea primei strofe în finalul poeziei îl poate pune pe lector în situaţia de a medita asupra lexemului speranţa dacă noţiunea lingvistică e limitată sau creează o licărire către existenţa umană. Dacă vom citit cu atenţie descoperim că poetul ne invită să gândim asupra faptului că înţelepciunea umană, întotdeauna, a fost dătătoare de speranţă.

La 19 a lui răpciune 1868 vede lumina tiparului în Familia poemul Amorului unei marmure, care exprimă ecourile adolescentine ale celui vrăjit de o iubire adevărată incapabilă de a răspunde, din păcate, idealurilor tânărului îndrăgostit. Imaginea iubitei care nu vibrează la sentimentele eului liric apare ca o fiinţă cu o inimă de piatră, cu un suflet îngheţat fără puterea de a înţelege misterul simţurilor eului poetic: Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,/…/Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere/O piatră să ador. Cititorul s-ar putea apleca asupra înţelegerii semnificaţiei titlului în care amorul este apropiat de marmură, ştiind că ultimul cuvânt este simbolul artei bazate pe echilibru şi armonie, iar în textul literar aceasta se substituie pietrei. De asemenea, strofa: Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,/Ca preotul altarul, ca spaima un azil;/Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,/Ca visul p-un copil oferă lectorului posibilităţi de adâncire a sensurilor textului poetic.

În perioada 1875-1876, poetul lucrează intens pentru a scoate la lumină noi creaţii lirice. Acum se definitivează şi poezia Crăiasa din poveşti al cărei conţinut ideatic este dominat de un cadru natural încântător. În această atmosferă fermecătoare apare chipul tinerei îndrăgostite, dominat de haina nopţii şi vrăjită de cuvintele sfintelor Miercuri şi Vineri, fiinţe mitologice, care întregesc tabloul mirific al lacului. Astrul ocrotitor, luna mângâie cu şăgalnicele ei raze chipul copilei amorezate: Ea se uită… Păru-i galben,/Faţa ei lucesc în lună,/Iar în ochii ei albaştri/Toate basmele s-adună. Cromatica specifică acestui cadru feeric, repetiţiile, muzicalitatea oferă posibilităţi largi de interpretare a sensurilor cuvintelor eminesciene. Imaginea tinerei îndrăgostite din ultima strofă este fascinantă, plină de mister şi îl pune pe lector în situaţia de a se gândi şi la alte creaţii pentru a înţelege profunzimea artei cuvântului eminescian în diversele lui jocuri stilistice.

Truditorii literari consideră poezia Atât de fragedă… a fi inspirată din idilele reale ale poetului, iubiri atinse însă de fiorul neîmplinirilor sugerate de catrenul Te duci, ş-am înţeles prea bine/Să nu mă ţin de pasul tău,/Pierdută vecinic pentru mine,/Mireasa sufletului meu! Criticul George Călinescu subliniază faptul că în locul fiinţei dorite se iveşte o Veneră tristă care pluteşte deasupra realităţii purtând cu ea materiile cele mai diafane, floarea de cireş şi mătasea. Fiind publicată la 1 septembrie 1879 în Convorbiri literare, în anii maturităţii artistice a poetului pune problema fenomenului virtual legat de existenţa iubirii ideale. Pentru muzicalitatea caracteristică limbajului eminescian versurile au intrat, pentru totdeauna, în patrimoniul muzical al formaţiilor româneşti. Cititorul este pus într-o situaţie dificilă de receptare a textului liric, deoarece trebuie să hotărască ce e mit şi ce este realitate: Ş-o să-mi răsai ca o icoană/A pururi verginei Marii,/Pe fruntea ta purtând coroană -/Unde te duci? Când o să vii?

De fiecare dată când recitim celebrele versuri eminesciene ne simţim mai puternici spiritual, mai înţelepţi în înţelegerea marilor teme ale existenţei umane, mai sensibili, dar totuşi nemulţumiţi că nu am reuşit să pătrundem aşa cum trebuie în misterul simbolisticii cuvântului eminescian.

Lectura ne ajută, mai ales acum, în anul când comemorăm trecerea în nemurire a poetului.

Prof. Bors Kinga, Şcoala Gimnazială „Petőfi Sándor”
Prof. Busuioc Stelian, Şcoala Gimnazială „Petőfi Sándor”
Dr. György Géza Árpád, Liceul Tehnologic „Joannes Kájoni”

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.