Cu ochi de reporter… Sau… La Platoneşti, când e amiaza căprioarelor…

martie 8, 2016 in Cultură

În satul atât de frumos al Sărmaşului harghitean începe, iar, să locuiască, pregnant, Lumina. La Platoneşti, timpul iese dintr-un fel de încruntare, iernatică, desfătându-se în aburii primilor mâţişori ai răchitelor ce apără maluri de pârâu şi margini de hotare sau în primele mijiri cromatice tremurând în crengile alunilor. Nemărginirea le iese în cale celor care acum îşi revăd delniţele, le cercetează, de parcă ar fi deschis uşile unor case tainice, făcându-şi planuri cum să le brăzdeze ca să le aducă folos şi împăcare. Miroase, vorba poetului, a vrednicie, a omenie şi a Înviere. Nu doar colţul ierbii învie, ci şi vorba (ce va dospi povestea primăverii şi o va adăuga înveşnicirilor!), gândul, cărarea, adierea pădurii şi toate întemeierile de pământ, amestecându-se cu cerul, cărora oamenii Platoneştiului le spun Nimăşel, Runc, Preluci, Ciungăt, Fundul Văii, Pe Deal sau Coasta lui Dănilă.

Şi în zvonul acesta de timp nou, de înmugurire a aşteptărilor, departe de căile abrupte ale vieţii şi lumii, pe Părăuţ, lângă Casa Străbunicului Simion Moglan, au apărut, iar, căprioarele. Vin în fiecare zi, la aceeaşi „oră”, având o amiază a lor, parcă voind să ne cuprindă în ochi divin, ca astfel să-i simţim locului fărâma de pâine, limpedele apei şi sfinţenia răsădită la ferestre.

Scria marele Nicolae Iorga că fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui pe care trebuie s-o auzim, s-o ştim şi s-o înţelegem, pentru aceasta trebuindu-ne măcar un dram de iubire. Amiaza căprioarelor la Platoneşti, atât de departe de vicleşugurile zilei, ne face să ştim şi să înţelegem povestea locului, trebuindu-ne, pentru aceasta, doar un dram de iubire; doar un dram de Iubire.

Valentin Marica

Platoneşti, 1 martie 2016