Cronică de cenaclu: Tema neiubirii | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 18 noiembrie 2018
Home » Cultură » Cronică de cenaclu: Tema neiubirii
Cronică de cenaclu: Tema neiubirii

Cronică de cenaclu: Tema neiubirii

Vizibil emoţionat, jurnalistul şi scriitorul Ştefan Danciu a prezentat la ultima întâlnire a Cenaclului Literar Buna Vestire câteva epigrame şi un fragment de nuvelă dintr-un viitor volum, mult aşteptat deja. Ne vom opri asupra acestuia din urmă, întrucât calitatea de prozator a domnului Ştefan Danciu, romancier consacrat deja, este de netăgăduit.

Nuvela Trambulina, prezentată la şedinţa sus-amintită, deschide, prin tematica abordată, răni profunde ale societăţii româneşti actuale, cum ar fi aceea a copiilor crescuţi fără părinţii plecaţi la muncă în străinătate, sau – şi mai grav poate – a copiilor crescuţi de părinţi abrutizaţi; tema copilăriilor înecate în alcool şi agresivitate, din care derivă direct tema singurătăţii, sau mai precis a însingurării individului contemporan rămas fără rădăcinile care să-i servească de punct de sprijin la nevoie şi, nu în ultimul rând, tema – aş îndrăzni s-o numesc – a neiubirii, care duce incontestabil la moarte.

Incipitul fixează reperele principale, care în acest caz sunt: un copil, personajul principal, care merge pe drumul plin de gropi al unui sat, şi visul său, acela de a avea o bicicletă din lemn. Încă din primele paragrafe ale textului, naratorul induce ideea unei realităţi covârşitoare pentru micul protagonist, pentru care atmosfera de linişte din casă produce nelinişte, tocmai pentru că aceasta poate prevesti furtuna. Cătălin – căci aşa se numeşte copilul – locuieşte cu bunica, cu mama sa şi cu un anume Virgil – tatăl său vitreg, într-o atmosferă de „certuri, de mai mare sau mai mică intensitate”.

Instinctul de supravieţuire l-a făcut pe copil să-şi construiască un „cuib” („Aşa îşi botezase culcuşul la care a lucrat o vară întreagă, nu departe de marginea pădurii, care începea la o jumătate de kilometru de ultima casă din sat, situat, parţial, într-o scorbură deschisă a unui stejar uriaş […] adăpostul semăna, oarecum, cu un cuib”); spaţiu sacru al evadării din realitatea apăsătoare, asemănător întrucâtva cu celebra cameră Sambo din romanul lui Mircea Eliade, Nopţi de Sânziene, simbol al evadării din timpul istoric necruţător, sau al salvării sinelui, construit mai mult instinctiv decât conştient; acesta era locul în care se retrăgea „să viseze în voie, inclusiv la bicicleta lui cu totul originală, dar să şi citească una din cărţile pe care le lua, din când în când, de la biblioteca şcolii”.

Ajuns acasă, Cătălin primeşte vestea care îi va aşeza viaţa pe un nou făgaş. Mesajul este exprimat simplu, brut, neşlefuit – ca viaţa însăşi – de către bunica sa, care reprezintă imaginea omului vechi, autentic, frumos în simplitatea lui, „care îl iubea fără rezerve” pe copil: „– Puiule, mamă-ta şi Virgil au plecat!”.

Sentimentul de eliberare – oarecum nefiresc pentru un copil la aflarea veştii plecării mamei sale – subliniază şi mai mult drama vieţuirii într-o apăsare continuă. Sentimentul însă se estompează, odată cu trecerea timpului, când Cătălin simte lipsa dragostei părinteşti. Fiind observator al proceselor psihice, naratorul redă magistral senzaţiile trăite de tânărul obligat să se maturizeze înainte de vreme: „Şi, la un moment dat, se simţi înconjurat de un văl de aer rece. Avea senzaţia că se află în mijlocul unui cerc care se îndepărta încet de el, iar spaţiul rămas liber era completamente pustiu, fără nici un fel de repere”.

Dezvoltarea personajului se realizează gradual, la început munceşte ca salahor, reuşind să-şi satisfacă mici nevoi personale, dar şi să-şi demonstreze „că e capabil să se descurce singur”, ulterior va fi remarcat de tânărul profesor de sport, care îl va introduce pe Cătălin în echipa de orientare sportivă a şcolii, fapt ce va duce mai târziu la transferul lui la Liceul Sportiv din oraşul G., la secţia de schi fond. În această ecuaţie a evoluţiei personajului i se adaugă şi experienţa primei iubiri, o ultimă şansă a salvării personajului sufocat parcă într-un vid de iubire.

Cătălin se îndrăgosteşte de Nora. Construite antitetic, cele două personaje par să ilustreze dictonul potrivit căruia contrariile se atrag. El – venit de la ţară, modest, timid, deşi bun sportiv; ea – frumoasă, cu o voce care o făcea „vedetă la serbările şcolare”, în jurul căreia roiau mulţi. Abia peste câţiva ani, când soarta i-a aşezat unul lângă altul în autocarul cu care porniseră în excursia către Moldova, cei doi au avut ocazia reală să discute şi să se descopere. Cătălin a fost foarte surprins de profunzimea gândirii acestei fete pe care el o judecase greşit, ca superficială. Între cei doi se dezvoltă o frumoasă relaţie de prietenie, în care sentimentele reale ale băiatului rămân un secret. Nemaiputând suporta povara sentimentelor pe care le nutrea pentru Nora şi aproape convins că ele sunt reciproce, Cătălin îşi construieşte scena marii declaraţii.

Scena este realizată cu o acurateţe cinematografică aproape de către naratorul observator obiectiv: într-o seară de februarie se întorceau de la un concert de muzică folk, afară ningea cu fulgi mari, ei vorbeau despre melodiile ascultate şi „fără să-şi dea seama” mergeau spre locuinţa Norei, care îşi înfăşurase capul într-un batic şi „era atât de drăgălaşă, aidoma unei păpuşi, o păpuşă plină de vervă şi de farmec”. Scena curge firesc, naratorul pătrunzând pe filonul gândurilor până în intimitatea personajului care „era îndrăgostit până la ultima fibră a sufletului şi era convins că şi Nora îl iubeşte”. Astfel că, în virtutea firescului invocat până acum, Cătălin o sărută pe Nora, care este surprinsă într-un mod neplăcut de gestul băiatului. Ca trezit în plin coşmar, Cătălin o întreabă pe fată dacă ea nu îl iubeşte, iar răspunsul ei evaziv („– Nu ştiu… Cred că nu…”) îl aruncă într-o stare de criză absolută.

Ochiul fin al naratorului-regizor aduce un plus de dramatism acestei scene, speculând ambivalenţa luminii de lună, care, din feerică, devine „cadaverică”, şi dublând-o cu o senzaţie bruscă de frig, sugestie clară a stării psihice a protagonistului.

Finalul nuvelei este unul închis, brutal, trist sau, altfel spus, o dramă sfârşită cu o tragedie. După scena descrisă mai sus, Cătălin, zdrobit de o senzaţie „de insuportabil”, simţi nevoia să se elibereze. Îşi luă schiurile şi se duse să sară de pe cea mai înaltă trambulină. Naratorul observă cu obiectivitate maximă fiecare mişcare a schiorului, despre care credem că nu plănuieşte să se sinucidă, ci să scape de senzaţia de sufocare, de greutate, „de inacceptare, de insuportabil”. Conştient totuşi că încercarea la care singur se supune nu are prea mulţi sorţi de izbândă, Cătălin cedează frâiele propriei sale vieţi în mâna furibundă a destinului, aruncând parcă zarurile pe o ultimă carte, aceea a norocului: „în cazul în care va reuşi să scape, va începe o viaţă complet nouă, deşi nu ştia în ce va consta această noutate”.

Deznodământul vine brusc şi implacabil, moartea protagonistului punând punct unei vieţi la care acesta nu s-a putut adapta, unei vieţi risipite din neiubire.

Descoperim un narator foarte atent cu descrierea decorului, sau a personajelor, dar, mai mult decât atât, un narator înclinat spre sondarea psihicului uman, prezentarea senzaţiilor pe care protagonistul le încearcă în situaţiile limită prin care trece este realizată cu atâta acurateţe, încât cititorul avizat le resimte aproape visceral.

Ştefan Danciu este un prozator ajuns la vârsta maturităţii depline, atras de teme actuale şi profunde, al cărui volum de nuvele îl aşteptăm cu nerăbdare.

Prof. Ionela-Ramona MOLDOVAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.