Controverse…

iulie 20, 2015 in Sănătate

,,Don Quijote se lupta cândva, demult, fără speranţă de reuşită, cu morile lui de vânt. Azi, o întreagă armată de savanţi, cercetători, medici practicieni îşi consacră viaţa pentru elucidarea cauzelor sinuciderii. (…) Alte vremuri, alte scopuri, alte mori de vânt” (dr. Veress Albert, Miercurea-Ciuc)

În cea de-a doua parte a articolului „Depresia, boala vremurilor în care trăim?”, un material publicistic care s-a bucurat de mult interes din partea cititorilor noştri din judeţ şi din ţară, promiteam că vom reveni cu un articol a cărui temă va trata suicidul, fenomen omniprezent în toate culturile şi civilizaţiile care, îmi spunea dr. Veress Albert, conform rapoartelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), reprezintă una din cele patru cauze principale de deces din România, ţara în care anual se pierde prin suicid populaţia unei comune cu 3.000-4.000 de locuitori.

Acest aspect, mai arăta respectabilul meu interlocutor, corelat cu indicele demografic care, din 1992 încoace, este unul negativ, cu o modificare lentă, dar sigură a indicelui demografic, dintr-un brad cu baza largă, într-un brad cu vârful în jos, „ne proiectează un viitor sumbru în ceea ce priveşte echilibrul socio-economic al generaţiilor viitoare”.

Suicidul, nemuritoarea poveste…

Aplecat cu dăruire asupra acestui fenomen căruia i-a dedicat ani buni din viaţă, d-l Veress Albert continuă cercetările în domeniu alături de alţi colegi ai săi, recunoscuţi în lumea medicală românească: dr. Cosman, Băran, Macrea, Fodoreanu, Micluţia, Neamţu ş.a., căutând soluţii viabile şi mai eficiente pentru diminuarea simţitoare a ratei suicidare.

Pornind de la evidenţe de necontestat, general valabile atât pentru parasuicid, cât şi pentru suicid, medicul Secţiei de psihiatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă din Miercurea-Ciuc mi-a atras atenţia asupra fenomenului specific României, în zonele în care convieţuiesc maghiari şi români, aşezând la bază relaţia etnie/suicid = 2:1 (Cosman) sau 3:1 (Veress) pentru cei dintâi, care, spre deosebire de conaţionalii lor români, comit actul suicidar folosind metode dure.

Cât priveşte categoriile protejate şi cele periclitate, domnia sa afirmă că în prima grupă sunt incluse femeile române, iar în a doua bărbaţii maghiari.

Analizând cu migală ceea ce mai devreme defineam drept „evidenţe de necontestat”, începând cu distribuirea geografică, vârsta, religia şi terminând cu nivelul scăzut de colesterolemie şi luminozitate naturală, respectiv cu predispoziţia genetică a comportamentului suicidar, autorul studiului în discuţie evidenţiază controversele fenomenului suicidar, ridicând o serie de întrebări al căror răspuns va fi cu siguranţă, până la nelinişte, căutat.

Şi iată câteva dintre ele…

Dacă este o evidenţă rata est>vest şi nord>sud, de ce între anii 1988-1990 ratele suicidului la 100.000 de locuitori arată astfel?: Ungaria – 41,4; România – 11,4; Finlanda – 33,6; Albania – 2,3; Danemarca – 29,2; Elveţia – 25,2 ş.a.m.d.
Dacă rata generală a suicidului în relaţia bărbaţi/femei este de 2-3:1, de ce în China această rată arată valori inversate?
Dacă prescrierea antidepresivelor atrage după sine scăderea ratei suicidare, de ce aceste valori nu se reflectă în statisticile OMS?
Dacă nivelul scăzut al colesterolemiei augmentează comiterea actului suicidar, de ce eschimoşii, la care nu există colesterolemii ridicate, nu sunt în fruntea statisticilor? Sau de ce în secuime, zonă cu un tradiţional regim alimentar hipercolesterolemiant, rata suicidară se situează pe locuri de frunte?
Copiii din căsătoriile mixte, pe care dintre ratele caracteristice naţiei unuia din părinţi o vor urma?
Chiar dacă luăm în considerare totalitatea cauzelor bio-psiho-sociale în explicarea fenomenului suicidar, cum să explicăm diferenţele statistic aleatorii ale ratei suicidare restrânse în patru comune din zona Ciucului de Sus, cu condiţii etnico-economico-genetico-religioase şi culturale identice?

Şirul întrebărilor ar putea continua, dar eu mă opresc aici spre a nu-i conturba pe cei aflaţi în căutarea răspunsurilor edificatoare.

După enunţarea câtorva dintre falsurile mituri privitoare la suicid, dr. Veress m-a informat în legătură cu paşii întreprinşi în judeţ în scopul prevenţiei şi intervenţiei în criză. Asta după ce în prealabil mi-a spus că „datele existente sunt cât se poate de îngrijorătoare, motiv suficient de întemeiat pentru căutarea unor căi profitabile care să ţintească reducerea fenomenului suicidar”.

Fără a intra în detalii, vă reamintesc că, săptămânal, în jurnalul „Informaţia Harghitei” găsiţi, sub titlul „Linia vieţii”, numărul de telefon la care puteţi suna în caz de nevoie. Notaţi-l undeva acolo, că nu aveţi nimic de pierdut!

Suicidul în istoria omenirii…

Pentru cei interesaţi de fenomen, dar şi pentru cei curioşi de evoluţia lui în timp, am reţinut de la dr. Veress că în Vechiul Testament sunt menţionate doar patru cazuri de suicid, iar în Noul Testament numai unul singur, cel al lui Iuda Iscarioteanul.

Din multele exemple de sinucideri în grup îl notez pe cel al apărătorilor Cetăţii Szigetvár din Ungaria feudală şi pe cel al familiei Filipovici din România anilor 1924.

Referitor la percepţia socială, religioasă şi a opiniei publice faţă de sinucideri, „ea a pendulat între acceptarea necondiţionată, ca un zălog al libertăţii individuale, şi condamnarea înverşunată a actului suicidar, cu urmări drastice asupra cadavrului sau asupra familiei decedatului”.

Ţinte pentru Harghita, judeţul aflat pe locul al III-lea în topul sinuciderilor înregistrate la nivel naţional

Foarte pe scurt consemnez următoarele: se dezvoltă pe mai departe baza umană şi cea materială din cadrul Centrului Local de Prevenţie a Suicidului; s-au definitivat cercetările fenomenului axat pe patru comune învecinate municipiului reşedinţă de judeţ, materializate în volumul „Fârtatul Diavolului”, semnat de dr. Vadas Gyula şi dr. Veress Albert, pe care vi-l recomandăm, el fiind tipărit atât în limba română, cât şi în limba maghiară; continuă seria cursurilor de perfecţionare pentru medici de familie şi specialişti, în domeniul recunoaşterii depresiei şi sindromului presuicidar; se caută o modalitate viabilă a sincronizării activităţii medicilor şi preoţilor în vederea schimbării opiniei publice referitoare la sinucidere; sunt perpetuate demersurile pe lângă autorităţile administraţiei locale şi centrale pentru dirijarea unei părţi din sumele obţinute din taxele pe alcool şi tutun către ONG-uri care îşi înscriu pe frontispiciul lor activităţi educaţionale pentru prevenirea alcoolismului (cauză importantă a sinuciderii) şi a diminuării ratei suicidare ş.a.m.d.

Cu rugămintea subsemnatei adresată persoanelor care au găsit „taxa pe viciu”, instituită de domnul ex-ministru Eugen Nicolăescu, de a o pune la dispoziţia Sănătăţii, eu închei acest articol cu o expresie a domnului dr. Veress: „Viaţa merită trăită cu adevărat şi asumată în toate formele ei!”.

Daţi-i curs acestui îndemn şi poate veţi fi mult mai fericiţi!

ŞTEFANA DRĂGHICI