Constantin Brâncoveanu – 300 de ani de la moarte

august 19, 2014 in Cultură

În anul 1688 a fost ales domn al Ţării Româneşti marele boier Constantin Brâncoveanu, fiul lui Papa Brâncoveanu şi al Stancăi Cantacuzino. El a avut una din cele mai lungi domnii din istoria Ţării Româneşti (1688-1714). Strălucit politician, diplomat şi om de cultură, Brâncoveanu a desfăşurat după expresia lui Nicolae Iorga „o politică de cumpătare, dar practică, puţin strălucitoare, dar folositoare”.

A dus o politică internă cu dimensiuni naţionale, care a cuprins întreg spaţiul românesc. S-a preocupat de întărirea rolului Domniei şi a încercat o reorganizare a sistemului fiscal. A promovat relaţii strânse cu Moldova şi Transilvania. Avea în vedere organizarea luptei comune pentru afirmarea intereselor naţionale. A intervenit pentru numirea lui Constantin Duca în scaunul Moldovei şi pentru încheierea unor alianţe matrimoniale, cu evident scop politic.

În ceea ce priveşte Transilvania, a menţinut strânse legături în special cu Braşovul, contribuind la dezvoltarea comerţului de tranzit din centrul şi sud-estul Europei şi pasurile carpatine. În faţa tendinţei Habsburgilor de catolicizare, mai mult sau mai puţin disimulată, a românilor din Transilvania, după Unirea cu Biserica Romei la 1700, Brâncoveanu a continuat politica tradiţională a voievozilor români, susţinând material şi moral Biserica Ortodoxă, prin construirea de lăcaşuri de cult, înzestrarea lor cu danii, tipărirea cărţilor de învăţătură creştină în tipografiile de la Râmnic şi Târgovişte.

Datorită „politicii pungilor cu ban” care erau mereu trimise otomanilor, Brâncoveanu a fost confirmat în scaun succesiv, în 1696, 1698, 1700 şi 1704 de către Imperiul Otoman. A manevrat cu abilitate între marile puteri europene, mai ales odată cu apariţia unor concurenţi noi – Habsburgii şi Rusia – în lupta pentru controlul politic al sud-estului Europei.

În războiul ruso-otoman din 1710-1711, Brâncoveanu a adoptat o politică de expectativă, concentrându-şi forţele în tabăra de la Urlaţi, lângă Ploieşti, pentru a vedea de partea cui este victoria. Un grup de boieri, în frunte cu Toma Cantacuzino, antrenând cavaleria, a trecut însă de partea ruşilor, participând la cucerirea Brăilei. Învinuit după cum spunea, în 1716, cronicarul otoman Mehmet Raşid că: „adunase multe bogăţii şi arme, pentru a se opune şi pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut şi independent”, Brâncoveanu a fost mazilit în anul 1714. Împreună cu întreaga familie a fost închis la închisoarea Yedikule din Constantinopol şi toate averile i-au fost confiscate. La 15 august 1714, exact când împlinea 60 de ani, de ziua Adormirii Maicii Domnului, a fost executat prin decapitare, împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi ginerele său, boierul Ianache Văcărescu, refuzând să se lepede de credinţa creştină. Mai târziu, în 1720, trupul său a fost adus în ţară şi îngropat la ctitoria sa din Bucureşti, Biserica „Sf. Gheorghe Nou”, sub o candelă pusă de soţia sa, Marica.

Pentru faptele sale şi credinţa sa nestrămutată, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, trecându-l în rândul sfinţilor martiri. În octombrie 2013, cu ocazia vizitei primului-ministru al României, Victor Ponta, în Turcia, a fost dezvelită o plachetă comemorativă, la muzeul Yedikule. Textul plăcii, în română, turcă şi engleză, este următorul: „În memoria Domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a celor patru feciori ai săi, care au fost întemniţaţi în închisoarea Yedikule, la începutul secolului al XVIII-lea, departe de scumpa lor patrie şi întru statornică amintire a istoriei comune a popoarelor român şi turc”.

Istrate VALENTIN

Serviciul Judeţean Harghita al Arhivelor Naţionale