Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (41)

Componenţa conducerii Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului din Cluj până în anii ’65: 14 maghiari, 11 evrei, un bulgar, un rus şi un român

• Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– Retrocedarea bunurilor jefuite de unguri din Ardealul de Nord nu era doar o chestiune bilaterală, care privea România şi Ungaria, ci era impusă de Convenţia de Armistiţiu. Cum s-a soluţionat această problemă?

– Relaţiile României cu Ungaria îşi vor pune în continuare amprenta asupra situaţiei din Transilvania. În plan economic, problema cu cele mai importante implicaţii a fost aceea a bunurilor cetăţenilor Ungariei plecaţi odată cu trupele maghiare în 1944 şi ale instituţiilor maghiare din zona ocupată. Articolul 8 al Convenţiei de Armistiţiu impunea României „să nu permită exportul şi exproprierea, sub nici o formă, a proprietăţii (inclusiv valori şi monede) aparţinând Germaniei şi Ungariei şi naţionalilor lor”. A fost înfiinţată, conform acestui articol, Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI), prin Legea 91/1945. În urma presiunilor ungare au ieşit de sub incidenţa ei cei care deveniseră cetăţeni români. Apoi s-au scos „bunurile aparţinând statului ungar sau cetăţenilor unguri” şi lungi liste de restituiri încep a fi publicate în Monitorul Oficial după 1 ianuarie 1947. Uniunea Populară Maghiară (UPM) forţa retrocedările chiar şi în cazul unor persoane urmărite pentru crime de război. Modificările legislative nu au mulţumit pe deplin partea ungară şi pe 25 noiembrie 1947 se constituie o Comisie Specială Mixtă având între atribuţii şi rezolvarea definitivă a bunurilor CASBI, care, după mai multe întâlniri, va adopta o Convenţie, prin care erau scoase de sub controlul legii bunurile celor domiciliaţi în Ungaria, având în plus prevederea aberantă că „Guvernul României renunţă la restituirea acelor bunuri mobiliare pe care Guvernul Ungariei, organele sale sau instituţiile ungare le-au transportat în anii 1940-1944 de pe teritoriul Ardealului de Nord”. Foarte multe runde de tratative se vor duce în Subcomisia a 9-a, pe marginea cererii României de retrocedare a arhivelor judeţene şi administrative, inclusiv registrele de cărţi funciare, partea maghiară amânând mereu rezolvarea. Până la urmă guvernul de la Bucureşti acceptă să nu-i fie restituite bunurile furate de ocupanţi – cum era cazul bibliotecilor, arhivelor, valorilor culturale şi mijloacelor de producţie.

– Cum a fost posibil aşa ceva, cine a luat o asemenea decizie, cine a semnat documentul?

– Şeful delegaţilor români în comisie era Alexandru Iacob, evreu – şi a semnat Convenţia şi protocolul „secret”, fără a dezvălui conţinutul şi celorlalţi. Acest fapt trezeşte reacţia altui delegat român, Athanase Joja (filosof şi logician, ulterior preşedinte al Academiei Române – n.n.), care va transmite guvernului un referat foarte critic privind Convenţia, mai cu seamă în ce priveşte renunţarea la restituirea bunurilor jefuite de unguri. Deşi Joja îi atrăsese atenţia lui Alexandru Iacob asupra erorii comise, acesta spusese că are instrucţiuni în sensul celor semnate de la Luká László. Se păstrează şi o Notă în legătură cu Convenţia CASBI, nesemnată, în care se spunea despre clauza renunţării la restituirea bunurilor furate că „nu e justificată şi nu poate fi admisă, deoarece recunoaşte dreptul de jefuire a Ardealului. Dar acest punct merge mai departe şi pretinde pentru Ungaria şi acele bunuri care au fost jefuite din Ardeal de hoardele hitleriste şi transportate chiar în Germania Occidentală. Revendică pentru Ungaria dreptul de liberă stăpânire a tuturor bunurilor răpite de orice bandit şi criminal de pe teritoriul Ardealului de Nord”.

– Se încălca pur şi simplu Convenţia de Armistiţiu, care avea şi are statut de lege internaţională.

– Toate cedările guvernului în faţa pretenţiilor Ungariei se adăugau la politica de privilegiere a minorităţii maghiare din Transilvania în raport cu românii, de favorizare a tendinţelor autonomiste, ceea ce a făcut ca Petru Groza să se bucure de o simpatie deosebită în Ungaria, unde mergea în dese vizite. La Budapesta, unuia dintre cheiurile Dunării i s-a dat numele de Petru Groza, nume păstrat încă la vizita lui Emil Constantinescu din 1998, după cum menţiona presa maghiară. Dar în vreme ce se ceda ruşinos în chestiunea CASBI, conducerea României îngrădea posibilitatea românilor alungaţi din Transilvania de Nord să-şi redobândească bunurile însuşite de maghiari. Ministrul de Justiţie Pătrăşcanu elaborase o lege conform căreia toţi cei deposedaţi, şi români, şi evrei, primeau bunurile înapoi, dar sub presiunea UPM, aplicarea ei a fost amânată ani de zile, chiar dacă se acceptase retrocedarea sumelor vânzărilor fictive. Dar legii lui Pătrăşcanu i s-au adus modificări succesive, iar după înlăturarea lui din guvern, Luká László afirma că legea ar trebui anulată, pentru că a avut la bază concepţia şovinistă a lui Lucreaţiu Pătrăşcanu. Concomitent, UPM încerca să pună sub semnul egalităţii represiunile ordonate de regimul horthyst împotriva românilor din Transilvania de Nord cu cele ordonate de regimul antonescian în Transilvania de Sud. Dezbaterea avea loc în Parlament şi reprezentantului UPM i-a răspuns Eugen Dunca, deputat PNL-T de Cluj, care prezentând asasinatele în masă spunea că „prigoana cea mai sălbatică din tot timpul acestui regim faţă de populaţia română şi evreiască (…) va rămâne o pagină întunecată în istoria lumii civilizate şi în istoria Ardealului”.

– S-a vorbit mult despre componenţa etnică a Securităţii în Ardeal. E adevărat că din Securitatea stalinistă lipseau tocmai românii?

– Nou+înfiinţata Securitate urma aceeaşi schemă de personal ca şi toate instituţiile din regiune, majoritatea conducătorilor fiind numiţi dintre minoritari. Ca să nu avem discuţii, chiar dacă ne lungim un pic, ar trebui să reproducem componenţa conducerii Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului din Cluj. Iată: Mihai Patriciu (evreu cu nume de împrumut, fost luptător comunist în Spania), director în perioada 1948-1951; col. Nedelcu Mihai (Nedelciu Mihailo, bulgar), şef al Securităţii Cluj 1951-1957; col. Iosif Breban (maghiar), şef între 1958-1961; mr. Ornescu Alexandru (Ornestein Beri), locţiitor comandant 1952-1961; Peres Alexandru (maghiar), şef Serviciu III, 1951-1968 şi şef Securitate Cluj 1968-1973: mr. Gruia Manea (fost Grumberg Marcel), şef Serviciu CP 1948-1959; mr. Beiner Sigi, locţiitor şef Serviciu CP 1948-1959; col. Crişan Iuliu (maghiar), şef birou 1959-1962; col. Weiss Ludovic (evreu), şef serviciu 1948-1960; mr. Walter Alexandru (evreu), şef serviciu 1949-1961; cpt. Waida Eugen (evreu), şef serviciu 1948-1959; col. Florian Vasile (evreu), şef secţie 1948-1957; lt. maj. Bánrányi Elemér (evreu), şef birou 1948-1960; dr. Csen Pavel (evreu, fost Jözefs Pavel), medic, 1948-1958; dr. mr. Feles Nicolae (evreu), medic, 1951-1956; lt. maj. Fele Vasile (maghiar), şef birou 1951-1957; mr. Bokor Ludovic (maghiar), şef birou 1948-1956; mr. Demeter Carol (maghiar), şef serviciu 1949-1968; lt. maj. Domboli Ludovic (maghiar), şef secţie 1948-1956; plt. Székely Sára (maghiară), translator de limba rusă 1953-1960; mr. Jákob Mártin (maghiar), şef serviciu 1951-1961; cpt. István Edmund (maghiar), şef birou 1950-1960; cpt. Király Adalbert, şef birou 1948-1963; mr. Kulcsár Ludovic, şef secţie 1952-1956; lt. maj. Metveev Boris (rus), şef birou 1948-1956; cpt. Páll Francisc, şef birou 1950-1962; cpt. Székely Martin, şef serviciu 1950-1964; lt. col. Nagy Wilhelm şef birou 1954-1968; col. Aurel Caricu (român), locţiitor comandant 1960-1968.

– Aşadar, 14 maghiari, 11 evrei, 1 bulgar, 1 rus şi un român. Ne dăm lesne seama din ce etnie puteau fi selectate victimele…

– Observaţi că majoritatea sunt angajaţi în 1948, la înfiinţarea oficială a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului şi au stat până prin anii ’60-’65, au ieşit probabil la pensie ori au fost promovaţi în alte judeţe. Primul român în conducerea Direcţiei a venit abia în 1960, ca locţiitor. Nu mai spunem că şeful Securităţii Mureş era maghiarul Alexandru Mihály, în Bihor – Togyer Francisc, în Satu Mare – Weisz Ladislau (evreu), în Maramureş – M. Davidovici (ucrainian), iar în judeţele din secuime toţi erau maghiari. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii