Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
„La Miercurea Ciuc erau nişte ziduri groase şi cum ieşea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte puneau sare ca să nu crească, să nu avem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră. Numai când auzeai de închisoarea din Miercurea Ciuc te îngrozeai. Numai gândul la acea temniţă grea te îngrozea. Avea nişte sobe oarbe, din zid – focul se făcea pe sală, cu câţiva cărbuni – care nu se încălzeau niciodată. Iarna, era un ger cumplit. Nici vara nu dădeam zeghea jos de pe noi, atât era de frig. Mâncarea era sub orice critică: un simulacru de mămăligă, un arpacaş infect şi o zeamă de varză, vai de ea… Nu am văzut o ceapă, un usturoi, nimic. Cât despre fructe sau pastă de dinţi, ferit-a Dumnezeu! Nu vă mai spun ce percheziţii se făceau la Miercurea Ciuc. Una-două, te trezeai că te scotea pe sală şi îţi făceau percheziţie. (…) A fost o teroare grozavă la Miercurea Ciuc” – acesta este un fragment din mărturia deţinutei politic Aristina Pop Săileanu (citită de istoricul Ioana Boca la Miercurea Ciuc), care a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică şi a stat la închisoarea din Miercurea Ciuc în perioada 1957-1964.
Un eveniment comemorativ emoţionant – „Femeia în Gulagul Românesc. Martirele de la Miercurea Ciuc” – a avut loc, sâmbătă, în municipiul reşedinţă de judeţ, la cinematograful din localitate şi la cimitirul vechi din strada Leliceni. În cadrul acestei comemorări, organizată de Primăria municipiului Miercurea Ciuc împreună cu ASTRA – Despărţământul Covasna-Harghita, la cinematograful din localitate a fost vizionat un film documentar, iar foşti deţinuţi politic, cercetători şi istorici au susţinut prezentări cutremurătoare despre suferinţele greu de imaginat îndurate în penitenciare de femei şi bărbaţi, foşti deţinuţi politic.
Moderatorul întâlnirii a fost consilierul local Marius Ţepeluş, care a amintit că acest eveniment „se înscrie într-o suită de activităţi realizate de Primăria Miercurea Ciuc şi ASTRA dedicate sărbătoririi Centenarului Marii Uniri”. „Ne-am propus să comemorăm astăzi femeile deţinute politic care au murit şi care au suferit în închisoarea de la Miercurea Ciuc. Ne dorim să fie o lecţie de istorie povestită şi comentată de oameni care, din păcate, au şi trăit-o”, a spus în prezentarea evenimentului comemorativ Marius Ţepeluş, amintind că în perioada 1955-1964, închisoarea de la Miercurea Ciuc a fost unul dintre locurile cele mai grele de detenţie pentru deţinutele politic, care au suferit aici, la închisoare şi care au fost îngropate în cimitir, fără cruce şi fără un serviciu religios, neştiute de nimeni.
Înainte de intervenţiile invitaţilor a avut loc proiecţia filmului „Poveşti de iubire în infern”, trimis la Miercurea Ciuc de Lucia Hossu-Longin, realizatoarea documentarului Memorialul Durerii. Filmul proiectat la Miercurea Ciuc a prezentat cazul lui Toma Arnăuţoiu (liderul grupului de rezistenţă de la Nucşoara) şi al Mariei Plop (singura femeie, membră a acestui grup de partizani, care a rezistat în munţi de la înfiinţarea lui şi până la arestarea membrilor). Grupul condus de Toma şi Petre Arnăuţoiu a rezistat în munţi nu mai puţin de 9 ani, între 1949 şi 1958 (membrii acestui lot au fost executaţi ulterior), în condiţii greu de imaginat, căutaţi şi hăituiţi continuu de trupele de Securitate.
După această proiecţie, prima care a luat cuvântul a fost chiar fiica martirilor Toma Arnăuţoiu şi Mariei Plop, Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu. Însăşi povestea ei pare parcă desprinsă din filme. A fost născută (în 1956) şi crescută până la doi ani în munţi de partizani. De altfel, a prezentat o fotografie făcută de Securitate din momentul în care Maria Plop a fost arestată, ea coborând din ascunzătoare pe scară cu copilul în braţe (vorbitoarea). După ce mama sa a fost arestată şi încarcerată, la scurt timp a fost luată şi dusă la un orfelinat, după care a fost înfiată de o familie din Bucureşti. Conform mărturiilor ei, până după 1989 nu a aflat că e înfiată. Întâmplător a găsit o copie a certificatului de naştere original în care era trecut doar numele mamei. Ceea ce a făcut-o curioasă să afle şi cine a fost tatăl ei. După un demers judiciar de trei ani de zile a reuşit să obţină dreptul de a purta numele tatălui, devenind totodată o cercetătoare a arhivei partizanilor din Muscel.
Revenind la prezentare, în intervenţia domniei sale a vorbit despre câteva femei care au murit la închisoarea de la Miercurea Ciuc. „Le-am ales în aşa fel încât să ne dăm seama că societatea românească a fost victima legilor şi rigorilor pe care regimul comunist le-a impus indiferent de categoria socială, de religie, de sex, de convingerile politice pe care unii dintre oameni le-au avut. Deci femeile (…) fac parte din categorii sociale diferite, sunt de religii diferite şi au avut parte de un regim de detenţie absolut din cauza convingerilor lor de a nu se înscrie în canoanele regimului comunist, de a nu renunţa la religia lor şi de a nu renunţa la criteriile lor morale”, a arătat vorbitoarea.
Astfel, dna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu a vorbit despre Principesa Eleonora de Wied Bunea (fiica lui Wilhelm de Wied, Principe de Albania, de origine germană), Maria Iordache (sora Mihaela, călugăriţă la Mănăstirea Vladimireşti), Filofteia Tomeci (casnică, neîncadrată politic), Maria Plop (mama vorbitoarei), Laurenţia Arnăuţoiu (mama partizanilor Toma şi Petre Arnăuţoiu, condamnată pentru că nu şi-a denunţat fiii), Ana Cândea (muncitoare din Sibiu) – toate deţinute politic decedate în penitenciarul din Miercurea Ciuc (despre poveştile lor de viaţă vom reveni într-un număr viitor).
Istoricul Ioana Boca, director executiv al Fundaţiei Academia Civică, a prezentat câteva „Cazuri de femei care au fost închise la Miercurea Ciuc”. Însă, înainte de lucrarea propriu-zisă, a prezentat câteva date statistice despre femeile care au fost închise în gulagul românesc. „Mii de femei au fost deţinute politic în perioada 1945-1989, fie pentru că erau periculoase pentru regimul comunist, fie că erau soţii, mame sau fiice ale unor deţinuţi politic. La Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei avem un recensământ al populaţiei concentraţionare bazat pe informaţii pe care le găsim în acele fişe de încarcerare”, a spus istoricul. Astfel, potrivit acestor informaţii, 5% din totalul deţinuţilor politic au fost femei. „Un procent am spune mic şi, totuşi, dacă vă gândiţi la ce condiţii erau aici, la Miercurea Ciuc, unde 21% din aceste femei aveau să ajungă pe parcursul anilor de detenţie, să ştiţi că nu e un procent mic”. Conform datelor statistice, peste 1% din deţinutele politic din România nu au supravieţuit detenţiei politice. 45% dintre femei erau ţărănci, 25% aveau trecut la origine socială burghez, iar 22% muncitori. 85% dintre ele nu făcuseră niciodată politică. În ceea ce priveşte studiile, 28% dintre ele terminaseră liceul, 25% aveau studii primare, 16% studii gimnaziale, 13% studii superioare, 9% nu făcuseră nici o şcoală, iar 3% dintre ele terminaseră o şcoală profesională.
Un procent de 24% dintre ele au fost condamnate pe baza celebrului articol 209 din Codul penal, care însemna crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. „În acest articol putea să intre orice, de la o mamă care nu-şi denunţase fiul la cineva care făcea parte dintr-o organizaţie anticomunistă”.
În intervenţia sa, istoricul a spus povestea, pe scurt, a următoarelor deţinute politic: Aristina Pop Săileanu, Frederica Reizler (călugăriţă catolică); Alexandra Dumitrescu (înaltă trădare); eleva Irina Cooş, de 16 ani; Sora Jozefa (Varvara Erdeş); Arlette Coposu (soţia lui Corneliu Coposu); France Marcovici; Iustina Nicula; Cristina Devalid (călugăriţă romano-catolică); Sofia Motrescu; Lucreţia Jurj Costescu; Ani şi Nora Samueli; Niculina Mihalache (soţia liderului ţărănist Ion Mihalache); Silvia Montani; Maria Roman (elevă în clasa a IX-a); Elisabeta Rizea.
Următorul vorbitor a fost preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici (AFDP) din România, Octav Bjoza. Acesta a fost judecat şi condamnat, în 1958, la vârsta de doar 19 ani, pentru uneltire contra ordinii sociale, pentru că s-a opus regimului, la 15 ani de muncă silnică, ulterior pedeapsa fiindu-i redusă la 4 ani de temniţă grea. A trecut prin închisorile: Codlea, Gherla, Galaţi, Brăila, Văcăreşti şi Jilava, prin lagărele de muncă din Balta Brăilei de la Strâmba, Stoieneşti şi Salcia, precum şi cele din Delta Dunării ca Bacul „4” şi Periprava – Secţia Grindu, de unde a fost eliberat la 23 iunie 1962.
„Toţi cei pe care i-aţi văzut (n.n. – în imaginile prezentate anterior intervenţiei domniei sale) şi alte zeci de mii de bărbaţi şi femei din această ţară, care şi-au sacrificat, unii dintre ei, chiar vieţile, pentru un crez, pentru cele 4-5 noţiuni care existau atunci şi există şi astăzi, dar nu prea mai au nici o semnificaţie, adică acelea de neam, de patrie, de tricolor, de credinţă strămoşească. Atunci erau gata oricând să-şi sacrifice şi viaţa pentru oricare dintre acestea. Ei nu au reuşit. Noi, pot spune, la urma-urmei îi reprezentăm şi pe cei care nu mai sunt. N-am reuşit să împiedicăm instaurarea comunismului în România. (…) N-au reuşit să împiedice naţionalizarea, epurările, colectivizarea şi multe alte astfel de nenorociri. Şi atunci mă întreb pe bună dreptate: a meritat oare sacrificiul lor? Da! Cu certitudine a meritat. Măcar prin atitudinea noastră am reuşit să demonstrăm unei lumi întregi că în această ţară nu toţi am fost nişte laşi şi nişte lingăi ai partidului comunist şi ai Moscovei, ci au existat bărbaţi şi femei care atunci când a fost vorba de salvarea demnităţii acestui neam nu li s-a părut nici chiar jertfa supremă a fi prea mult. Cu tristeţe, noi, ultimii supravieţuitori, constatăm cu câtă uşurinţă astăzi este părăsită această ţară, în loc să luptăm prin mijloace democratice care ne sunt oferite astăzi să construim o nouă Românie”, a spus dl Octav Bjoza.
„După ’89 s-a răsturnat, fără nici un dubiu, o dictatură, dar ne-a scăpat esenţialul: la putere au rămas aceiaşi. Şi nu pot decât să constat faptul că de-a lungul secolelor peste această ţară au trecut hunii, tătarii, ruşii, turcii, dar toţi laolaltă n-au reuşit să o jefuiască aşa cum au făcut românii în aceşti 29 de ani. Este trist, dar este un mare adevăr. Trăim într-o criză morală foarte adâncă şi periculoasă. Este greu să ieşim din ea dacă nu ne trezim ca să facem acest lucru”, a mai spus preşedintele AFPD.
Preşedintele Filialei Harghita a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Szilágyi Árpád, a evidenţiat că organizaţia pe care o conduce în fiecare an, pe 9 martie, face o comemorare a victimelor comunismului. „Cu această ocazie ne deplasăm la cimitirul din str. Leliceni şi depunem coroane de flori la monumentul ridicat în cinstea femeilor ucise aici, la Penitenciarul din Miercurea Ciuc. Eu încerc să sper că Dumnezeu le va da destulă minte şi înţelepciune celor care conduc această ţară că nu va veni timpul când oamenii, pentru ocrotirea vieţii şi libertăţii lor, vor fi nevoiţi să fugă în munţi sau să construiască baricade pe străzi”, a conchis dl Szilágyi Árpád.
În cadrul evenimentului comemorativ, părintele Andrei Vasile, preot la Penitenciarul din Miercurea Ciuc, a dat citire lucrării „Răstignirea unei generaţii sau povestea unei rezistenţe în numele iubirii de neam şi de credinţă”.
După aceste prezentări şi mărturii, o parte dintre cei prezenţi s-au deplasat la cimitirul vechi din str. Leliceni, la Monumentul (cu postamentul refăcut) ridicat în cinstea femeilor care şi-au pierdut viaţa în Penitenciarul din Miercurea Ciuc, unde un sobor de preoţi a oficiat o slujbă de pomenire. (Şt. Pătrântaş)
