luni , 17 decembrie 2018
Home » Societate » Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată
Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată

Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată

„Crestele Carpaţilor sunt acoperite cu rododendron, numit şi sângele voinicului. La noi e mai roşu decât în alte părţi, pentru că este stropit cu sângele eroilor noştri. Fiecare palmă de pământ din ţara asta poartă rămăşite ale vitejilor români şi nu poţi să calci şi să treci indiferent” (col. Ştefan Teslovan)

Povestea lui Irimie Vîlcan din Moglăneşti, participant la Bătălia cămăşilor albe

Colonelul în rezervă Ştefan Teslovan l-a cunoscut pe badea Irimie Vîlcan, zis şi „Irimia Lupului”, în anii copilăriei.

Îşi aminteşte că „era un bărbat frumos, înalt, zvelt şi drept ca lumânarea, cu părul alb, cu ochi verzi şi cu mustaţă, tatăl a nouă copii, şase băieţi şi trei fete. Asta era podoaba, mândria şi bogăţia celor din Ardeal şi a românilor, în general, copiii. Eu aveam 11 ani când a murit, dar eram bun prieten cu nepoţii lui, cu care eram de-o vârstă şi ne jucam împreună tot timpul”.

Povestea faptelor de vitejie ale bădiei „Irimia Lupului” şi a tovarăşilor săi de arme din Primul Război Mondial a aflat-o colonelul Teslovan de la tatăl său.

„Nu prea l-am văzut zâmbind. Dar nu-l vedeai niciodată aplecat sau supărat. Era un bărbat care a trecut prin cele două conflagraţii, şi prin Primul, şi prin al Doilea Război Mondial, este un erou, despre care multă lume nu ştie şi ca el sunt foarte mulţi eroi. Comandanţii, mareşalii, conducătorii de oşti îşi au rostul lor, au fost şi sunt minţi luminate şi datorită lor vin izbânzile şi se câştigă bătăliile, dar greul îl duc întotdeauna cei mici, soldaţii, cei din linia întâi, cei din tranşee, ei sunt cei care de cele mai multe ori muşcă din ţărna (ţărâna – n.r.) plină cu sânge, ei sunt cei care ştiu ce înseamnă să duci raniţa în spate, să duci puşti, să cari muniţie. În perioada antebelică, înaintea primei conflagraţii mondiale, Irimie Vîlcan a trecut munţii în Regat şi acolo s-a încorporat ca voluntar în Divizia Ardeleană, înfiinţată de Armata Română din Regat, special pentru cei care veneau din această zonă şi urmau să se înroleze. I-a povestit tatălui meu că războiul l-a prins dincolo de munţi. În vara anului 1917, toată rezistenţa românească se întindea pe linia de front Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, iar Puterile Centrale puneau mare preţ pe o posibilă victorie obţinută în această zonă de forţele comandate de feldmareşalul Mackensen, cu scopul de a străpunge frontul şi de a ocupa Moldova, singura parte necucerită; o posibilă reuşită ar fi scos România din război.

Era vremea lui Cuptor şi, după aproape o lună de stat în tranşee, într-o zi cu arşiţă, soldaţii români au ajuns la Mărăşeşti, la apa Siretului. Şi-au dat jos raniţele şi vestoanele, să facă o baie, să se spele, când au fost surprinşi de un regiment german. Erau doar în cămăşi albe – de aceea i s-a spus Bătălia cămăşilor albe – cămăşile lor naţionale de acasă, pe care le purtau zi de zi pe sub tunica militară. Aşa era obiceiul, pentru că, dacă se întâmpla să piară vreunul şi să nu mai rămână din el elemente de identificare, camarazii din regiment îl recunoşteau după cămaşă şi le puteau spune celor de acasă că a căzut şi nu se mai întoarce. Zicea badea Irimie Vîlcan: Băi, ne-au găsit aproape în pieile goale, ne spălam în apa Siretului, n-am mai apucat să ajungem la muniţie, doar la puşti şi la baionete. Şi au trecut la contraatac, au strigat din toate puterile şi au luptat ca disperaţii, s-au repezit la inamic. Şi-a zis: Băi, copii, i-am respins, dar pe când am reuşit, eram atât de năclăiţi de sânge, că nici fălcile nu le mai puteam descleşta.

Îl mai întrebau cei mai în vârstă, care mai stăteau la birt cu el, la o ţuică – noi, copiii, nu îndrăzneam, că atunci trebuia să porţi un respect deosebit faţă de cei bătrâni şi mai ales faţă de cei care au trecut prin epopei tragice ale vieţii – Bade Irimie, cum e să omori un om? Şi el zicea: Mă, e greu până-l omori pe primul, p-ormă te obişnuieşti, că n-ai încotro, dacă nu ucizi, vei fi ucis. În război, e o regulă nescrisă a bătăliilor, o lege a junglei umane, dacă nu îl omor, mă omoară el şi mai circulă o vorbă prin popor: decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mă-sa! Acum nu mai e aşa, se moare şi acum în războaiele moderne, se moare pe neştiute, sunt încă zone unde Infanteria îşi spune cuvântul, dar arma cea mai de temut în lume este Aviaţia, ea bate la jumătate de metru.

Stau şi mă întreb astăzi, ce psihic poţi să ai să reuşeşti să treci prin două războaie, să te gândeşti că pleci şi îţi rămân acasă nouă prunci şi muierea şi să nu ştii de mai vii înapoi ori ba. Tragedii au fost când pe front au plecat şi tata, şi feciorul, aşa cum a plecat strămoşul meu, Dănilă Suciu de pe Dealul Runcului din Platoneşti, cu unul din feciorii lui, Ion Suciu, amândoi încorporaţi în Armata austro-ungară, duşi prin Galiţia, şi au luptat tot războiul la 500 de metri unul de altul şi nu au ştiut.

Badea Irimie Vîlcan a trăit mult, ca toţi oamenii din acea vreme, care au trecut printr-o grămadă de greutăţi. Aşa erau oamenii atunci, au trăit 90 de ani, 89 de ani, 93 de ani, 94 de ani, pentru că au crezut în Dumnezeu şi şi-au ferecat sufletul într-o carapace, care i-a protejat de toate necazurile, de toate nenorocirile. Au ştiut să-şi dozeze altfel sufletul, asemeni martirilor care au rezistat închisorilor comuniste, prin câte greutăţi au trecut ei, cât au plâns ochii şi sufletul lor şi cât au fost de batjocoriţi şi au rezistat, şi au trăit peste 90 de ani. Ori prin aşa ceva nu poţi să treci decât dacă-ţi faci din Dumnezeu un scut, pentru că altfel nu se poate.

Pentru eroismul de care a dat dovadă, după asaltul Cămăşilor albe, badea Irimie Vîlcan, „Irimia Lupului” cum este pomenit şi astăzi, a fost decorat de Regele Ferdinand I al României cu Ordinul Virtutea Militară. Chiar regele i-a prins medalia în piept. În 1971, când a fost îngropat, pe o pernă de pluş era plin de medalii, iar în mijlocul lor era Virtutea Militară, cea mai mare distincţie pe care a primit-o. A fost îngropat în costumul naţional, aşa cum a umblat toată viaţa, cu cămaşă, cu chimir, cu bocanci şi cu nădragi.

Tot în Primul Război Mondial, în cea de-a doua campanie (1915-1918), au murit în bătăliile din munţi şi cei 771 de eroi care au făcut parte din Detaşamentul Călimani, ale căror oseminte se odihnesc în osuarul Mausoleului de la Secu-Topliţa. Primul lor obiectiv îndeplinit a fost cucerirea Vârfului Pietrosul, la 2.100 de metri altitudine. Apoi au coborât pe Valea Mureşului, până la Reghin, au primit ordin de retragere şi s-au retras până dincolo de Tulgheş, unde au aşteptat reluarea atacurilor la sfârşitul anului 1917 şi în 1918”, istoriseşte Ştefan Teslovan.

Aceasta este prima dintre poveştile neamului, scrise de eroi despre care nu vorbesc cărţile de istorie, dar a căror amintire este vie în sufletul fiecăruia dintre urmaşii şi urmaşii-urmaşilor lui.

„Şi fiecare familie are un erou, care a murit undeva, ori în Primul Război Mondial, ori în al Doilea, ori în amândouă” – evocă col. Teslovan – „au fost familii decimate, din care nu s-au întors nici tată, nici copii, tragedii pe care cine le ştie? Nimeni. Încerc să redau, prin aceste poveşti, o mică parte din eroismul oamenilor din zona Topliţei, de unde mă trag şi eu, şi am început cu acest om, pentru că a fost consăteanul meu şi pentru că vorbim de oameni care au luptat în Primul Război Mondial. Sunt eroii care au făcut România Mare”.

Poveste relatată de colonelul în rezervă Ştefan TESLOVAN,
consemnată de DANIELA MEZEY

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.