Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată

decembrie 6, 2018 in Societate

„Fiecare palmă de pământ din ţara asta poartă rămăşite ale vitejilor şi nu poţi să calci şi să treci indiferent”(col. Ştefan Teslovan)

Povestea locotenentului Ioan Platon din Sărmaş

Pe prof. Ioan Platon, colonelul în rezervă Ştefan Teslovan avea să-l cunoască în adolescenţă, ca director al liceului la care a învăţat, dascăl pasionat de meseria lui, capabil să-şi captiveze elevii, cărora le-a oferit, pe lângă învăţătura de carte, şi o bogată învăţătură sufletească.

Ioan Platon s-a născut în timpul primei conflagraţii mondiale (12 iulie 1915), în satul Platoneşti (comuna Sărmaş). Mama lui era Alexandrina (născută Suciu) şi tatăl Trifan Platon. Ioan n-a rămas singur la părinţi, în 1915 se năştea Măriţa, sora lui, căsătorită pe Călnaci, în 1920 a venit pe lume fratele lui, Alexandru, cunoscut ca Sandu de sub Runc, iar Ileana, cunoscută „de pe pârâul Sărmaşului”, avea să întregească familia în 1923.

„Pe Ioan trebuie să-l dăm la carte!”

„Trifan Platon s-a stins de tânăr, bolnav, iar mama copiilor, Alexandrina – mătuşa Lixăndrina, cum îmi plăcea mie să-i spun, sora bunicului meu Petru Suciu de pe Runcu’ Sărmaşului – s-a recăsătorit cu Ionuţ de sub Runc. Nu au avut copii, dar Ionuţ a dat dovadă de o bunătate extraordinară, crescându-i pe Ioan, Măriţa, Alexandru şi pe Ileana ca şi cum ar fi fost ai lui.

Într-o zi, după-amiază, unchiul Ionuţ – aşa li se spunea celor mai în vârstă la ţară – s-a dus la pădure cu ambii feciori, Ioan şi Sandu, după lemne. Urcând la deal, Ioan s-a dezechilibrat şi a căzut din teleagă (căruţă – n.a.), iar căruţa a trecut cu roata din spate peste şalele lui. Nu s-a rănit grav, dar acest lucru avea să-i schimbe viaţa.

Odată întorşi acasă, tatăl Ionuţ, în filosofia lui de om simplu, îi spuse nevestei sale: Mă, Ioan nu este pentru a mere să lucre, trebuie să-l dăm la carte! şi aşa Ioan a fost înscris la un liceu din Reghin, unde până în ultima lui zi de şcoală acolo a bătut drumul dus-întors cu căruţa. Înainte de Reghin se dădea jos din teleagă, îşi scotea opincile şi îşi punea o pereche de bocanci în picioare, ca să nu râdă colegii de el, că era copil de ţăran.

La insistenţele unchiului său din partea mamei, Simion Suciu, preot greco-catolic în Subcetate, Ioan a părăsit liceul din Reghin şi s-a înscris la Liceul greco-catolic de la Blaj. Unchiul său, ca reprezentant al Bisericii greco-catolice, încerca să-i pregătească drumul spre Vatican. Lui Ioan Platon, însă, nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că preoţia nu este de el şi la terminarea liceului s-a întors acasă, în Platoneşti, unde s-a angajat ca învăţător.

Evenimentele politice erau în toi, în 1940 s-a încheiat Dictatul de la Viena (30 august 1940, act internaţional prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste – n.a.).

La începutul războiului, Ionuţ de sub Runc a fost încorporat şi trimis într-o companie de muncă lângă Budapesta, iar fiul său adoptiv, Sandu, avea să fie recrutat, în 1944, în armata maghiară.

Pe Frontul de Răsărit, cea mai sângeroasă scenă a celui de-al Doilea Război Mondial

Ca mulţi români din Ardeal, Ioan Platon a trecut munţii în Regat şi a ajuns în Armata Română, ca ofiţer cu grad de sublocotenent, comandant de pluton într-un batalion de vânători de munte. A mers în linia întâi şi a ajuns până în Munţii Caucaz, pe Muntele Elbrus, la peste 5.000 de metri altitudine. Îmi povestea că, de cele mai multe ori, zilele păreau fără sfârşit pe Frontul de Răsărit.

Şi, într-o astfel de zi, în timpul unei ofensive împotriva ruşilor, un proiectil de tun i-a surprins pe el şi pe trei tovarăşi ai săi. Unul dintre camarazi a murit, alţi doi au fost răniţi, iar sublocotenentul Ioan Platon a fost acoperit de pământ. Preţ de o jumătate de oră a zăcut sub pământ – norocul lui a fost că pământul era afânat – până când comandantul de campanie, un căpitan care a văzut ce s-a întâmplat, a trimis doi soldaţi să-i adune pe cei morţi. Încercând să-l dezgroape, unul dintre soldaţi l-a lovit cu cazmaua în oul piciorului (gleznă – n.a.) şi, de durere, Ioan şi-a tras piciorul. – Mă, uite că dl sublocotenent nu e mort, a zis soldatul către celălalt, şi l-au scos. După tot necazul a avut puterea să facă şi haz, spunându-i, mai în glumă, mai în serios, soldatului care l-a salvat :– Dacă mă nimereai cu cazmaua-n cap, mă omorai tu, nu ruşii.

Când vorbeam cu el despre front şi îl întrebam despre război, aveam senzaţia că intră în transă, rememora atât de profund evenimentele petrecute pe front, încât curgeau unul după altul, într-o ordine firească şi crudă. Avea el nişte vorbe ale lui: – Mă, pe front viaţa e foarte grea şi nu valorează nimic. Îmi povestea că pe Muntele Elbrus, timp de şase luni, mai mult a răbdat de foame şi nu a băut apă, ci gheaţa pe care o topeau, o fierbeau şi beau câte puţin. O dată la 2-3 zile primeau câte o cafea neagră, care era mai mult apă decât cafea, dar cel mai tare îi îngrozea frigul. Au prins temperaturi de minus 45 de grade Celsius.

Povestea că tocmai ce primise un pachet de acasă, trimis cine ştie când şi, împreună cu nişte tovarăşi de arme, stăteau pe spate în tranşee şi mâncau pâinea uscată cu slănină şi cu ceapă, trimise de-ai lui. Nepoate – mie îmi spunea nepot, pentru că mama era nepoata lui – începusem să cunoaştem calibrele de artilerie ale loviturilor de tun, după cum şuierau proiectilele prin aer, ştiam deja, după şuierat, dacă pică aproape sau departe şi din ce băteau ruşii de pe versantul celălalt al cotei unde ne aflam noi, cu aruncătoarele de Brandt-uri. Am auzit o lovitură scurtă şi am strigat: Băăă, aveţi grijă, că asta pică aproape. Şi a căzut. Am simţit, atunci, ceva cald pe faţă, m-am întors şi am întrebat dacă mai trăieşte careva dintre cei care sunt lângă mine. Când m-am uitat, mi s-a întipărit pe retină mâna unui camarad de pe front, smulsă de trup şi încleştată pe o bucată din slănina primită de acasă. Toţi erau morţi în jur, peste tot bucăţi de trup sfârtecate şi câteva fărâme din creierul unuia dintre tovarăşi îmi încălzeau obrazul îngheţat.

În Munţii Elbrus, Ioan Platon a fost, la rându-i, rănit, retras în spatele frontului şi trimis în ţară la Spitalul Mărcuţa din Bucureşti.

Rănit, vindecat şi din nou pe front, în linia întâi

Ca oricare tânăr frumos, Ioan a atras privirile galeşe ale surorilor de caritate şi chiar s-a înfiripat o idilă trecătoare între el şi fosta Miss Bucureşti la acea vreme, şi ea soră în spital. Aşa-i în vreme de război, când moartea pândeşte peste tot şi nu ştii dacă a doua zi mai eşti, orice sentiment este mai pasional.

În Spitalul Mărcuţa a fost vizitat de mareşalul Antonescu şi, cu acest prilej, a fost invitat la o recepţie dată în cinstea ostaşilor răniţi pe front. Acolo a avut onoarea să danseze cu soţia mareşalului, Maria Antonescu.

După ce s-a vindecat, s-a întors pe front, continuându-şi drumul în linia întâi. Îmi povestea de sergentul lui, Constantin Hălăban, un băiat frumos, de loc de pe malul Ozanei, de lângă Târgu Neamţ, crescut într-o familie cu opt copii, care i-a fost mereu alături. Dar era trist tot timpul, deşi acasă îl aştepta o soţie frumoasă şi iubitoare. – Ce-i cu tine, băiete, care ţi-i oful tău? – Păi, dom’ locotenent, socru’ meu nu mă vrea, nu mă primeşte în casa lui, că sunt sărac şi am numa’ două pogoane de pământ. – Constantine, las’ mă, că lumea se schimbă, o să te întorci acasă erou de la război şi o să merg şi eu cu tine la socru’ tu, să vedem, ne primeşte, ori ba? – Pă dumneavoastră da, că sunteţi ofiţer, da’ pă mine ba.

N-au mai apucat, că tânărul sergent a murit, lovit în plin de un tun antitanc. A fost singura dată când sublocotenentul Ioan Platon a fost văzut plângând pe front.

România a întors armele şi sublocotenentul a ajuns, cu trupele române, până în Munţii Tatra, participând inclusiv la eliberarea României, în 25 octombrie 1944, la Carei. Acolo a fost rănit din nou şi transportat la un spital din Budapesta, de unde a fost adus în ţară, la Oradea şi apoi transportat la Spitalul militar din Deva.

Din nou acasă. Profesor nou de şcoală veche

Alexandrina, rămasă doar cu fetele acasă, mereu cu gândul la bărbaţii familiei care luptau pe front, s-a dus la un bătrân orb de pe Dealul Runcului, cunoscut ca vizionar şi l-a întrebat dacă oamenii ei se mai întorc acasă de la război. – Stai liniştită, i-ar fi spus prezicătorul, primul vine acasă bătrânul, al doilea o să vină fecioru’ tău ăl mai tânăr, iar ultimul va veni cel dintâi născut, băiatul tău cel mare, într-un ajun de sărbătoare. Şi aşa a fost, primul s-a întors Ionuţ de sub Runc, al doilea Sandu, rănit pe front, şi ultimul locotenentul Ioan Platon, în Ajunul Crăciunului anului 1945.

La finalul războiului, tatăl adoptiv şi-a reîntâlnit cei doi fii, plângându-şi soarta care i-a purtat pe front, să lupte unul împotriva celuilalt, ca mai toţi bărbaţii din Ardeal.

Ioan a predat ca învăţător în satul natal, la şcoala care a funcţionat o vreme în casa bunicului meu, în Platoneşti. Între timp a absolvit cursurile Facultăţii de Matematică la Cluj, iar apoi s-a căsătorit şi a fost tatăl a două fete, care trăiesc şi astăzi. Nu le-am cunoscut şi, de curând, după o jumătate de secol, am reuşit să refac legătura cu ele. Probabil că în copilărie ne văzuserăm, căci ele sunt plecate de prin anii ’70, dar pe Ioan Platon îl ştiu foarte bine, omul milităros, ordonat şi foarte corect, director al liceului la care am învăţat şi eu, fosta Şcoală de Arte şi Meserii din Topliţa, actualmente Liceul „O.C. Tăslăuanu”.

Nici o arhivă, nici o bibliotecă, oricât ar fi ea de plină de date, nu vor putea reda niciodată emoţia pe care ţi-o transmite o persoană care îţi relatează faptele cu lacrimi în ochi. Îmi pare rău că nu am trecut mai des pe la domnia sa, înainte ca timpul să răpească oamenii buni de lângă noi”, a încheiat colonelul în rezervă Ştefan Teslovan.

Prof. Ioan Platon a şlefuit abilităţile a sute de meseriaşi, care au ajuns în toată ţara, pentru că Şcoala de Arte şi Meserii de la Topliţa, pe care a condus-o, a fost una dintre cele mai cunoscute din România. În 1974, şcoala devine liceu şi profesorul Platon rămâne la cârma unităţii de învăţământ până în anul 1976, când s-a pensionat.

Locotenentul în rezervă Ioan Platon a fost şi preşedinte al Asociaţiei Veteranilor de Război din zona Topliţei şi a murit în 2011, la venerabila vârstă de 96 de ani. Despre el nu mai există date în arhive, nici măcar în cele locale, au fost arse după ce s-a stins. Povestea sa, a unui erou, o ştiu doar rudele lui în viaţă, care o păstrează ca pe un dar nepreţuit şi pe care au avut bunătatea să ne-o împărtăşească la 100 de ani de la unirea provinciilor istorice locuite de români în cuprinsul aceluiaşi stat naţional, România.

Poveste relatată de colonelul în rezervă Ştefan TESLOVAN,
consemnată de DANIELA MEZEY