Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 5 decembrie 2021
Home » Societate » Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată
Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată

Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată

Tată şi fiu au fost adversari fără voie într-un război care i-a despărţit pe nedrept. De câte ori trăgea un glonţ, Alexandru Macedon Colceriu, soldat în Armata Română, se gândea la tatăl său, Ioan Colceriu, aflat de cealaltă parte a frontului, în armata maghiară, şi se ruga fierbinte: Bunule Dumnezeu, nu lăsa să-l găsească pe tătuca într-un tranşeu şi să mi-l omoare!

Colonelul în rezervă Ştefan Teslovan o ştie pe tanti Viorica Colceriu, fostă Chindea de-a lu’ Petre al Nănuchii, de peste trei decenii. Acum are 93 de ani, dar este la fel de lucidă ca-n tinereţe şi îşi aminteşte în detaliu poveştile de război ale tatălui şi bunicului, dar şi pe ale soţului ei, Alexandru Macedon Colceriu, trimis pe front în cel de-al Doilea Război Mondial.

Povestea noastră începe tare demult, într-un alt mileniu, în anul Domnului 1897. „Atunci a venit pe lume, într-o familie de oameni gospodari din Voşlăbeni, Ioan Colceriu, cunoscut în sat ca Onu de la Păştinari. A copilărit frumos, alături de părinţi şi de sora lui, Anghelina. Anii au trecut, Ioan a ajuns tânăr frumos şi voinic şi a fost luat cătană în Armata Austro-Ungară. A făcut Primul Război Mondial „de la cap la coadă”, cum spun bătrânii, ca militar sanitar.

Când s-a întors în sat, era felcerul Voşlăbeniului, căci nu era rană pe care să n-o ştie vindeca, ori boală să nu-i găsească leacul, ştia de toate, învăţate de la doctorii pe lângă care a stat în toţi anii războiului, ca ajutor.

I-a căzut dragă Lina Voaideş de la Lungani şi s-a hotărât să se aşeze la casa lui, aşa că a luat-o de nevastă şi au avut doi copii. Primul s-a născut în 4 ianuarie 1921 şi l-au numit Alexandru Macedon Colceriu. După aproape nouă ani avea să vină pe lume şi cel de-al doilea copil al familiei, Ion Colceriu. Ambii erau cunoscuţi în sat ca fiind de-ai lu’ Băgău, după un străbun de-al lor care obişnuia să mestece tutun.

Şi a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, iar fatalitatea l-a despărţit pe „bătrânul” Ioan Colceriu – Onu de la Păştinari, de feciorul său cel mare, Alexandru Macedon Colceriu, zis Sandu lu’ Băgău.

În 1940, Onu de la Păştinari a fost concentrat şi mobilizat pe front, tot de armata maghiară, luptând până în 1944, când s-a întors acasă, rănit, cu omoplatul şi un picior pline de schije.

Tot în 1940, băiatul lui, Alexandru Macedon Colceriu, împreună cu alţi tineri din Voşlăbeni – Mihai Ciubotaru şi Mihai Voaideş – au intrat în conflict cu un jandarm ungur, cender (csendőr – n.r.) cu pene de cocoş, cum erau pe-atunci, s-au încăierat şi la adăpostul nopţii, pe cărări numai de ei ştiute, au trecut munţii în Regat, unde şase luni au supravieţuit cum au putut, uneori furând mâncare şi cele de trebuinţă de la oameni. După un timp, tânărul Alexandru Macedon Colceriu a ajuns la Braşov, unde s-a angajat la CFR, ca manevrant în triaj. De aici a fost mobilizat, în 1942, într-un regiment de infanterie din Ploieşti.

Împreună cu unitatea lui a ajuns pe câmpul de luptă până la Cotul Donului, unde, în urma unui contraatac puternic al armatelor ruseşti, din batalionul lui rămân doar şapte militari: comandantul de pluton, sublocotenentul Gavril Colceriu, care era tot din Voşlăbeni, supranumit, în satul natal, Gavril de la Bancă, şi şase soldaţi.

În seiful băncii din Gheorgheni

Înainte de a trece munţii în Regat şi de a fi încorporat în Armata Română, Gavril Colceriu a fost directorul Băncii din Gheorgheni. El, împreună cu mama lui, Anuţa, au scăpat de deportare şi de la o moarte inevitabilă un tânăr doctor evreu, medic pediatru, pe nume dr. Tanner, ţinându-l ascuns în seiful băncii. Doi ani a stat pitit, ziua nu avea voie să iasă din dulapul de fier care-i servea drept adăpost, doar noaptea îşi dezmorţea oasele, plimbându-se prin sediul încuiat şi învăluit în întuneric al băncii şi înfuleca bucatele pregătite de Anuţa.

Dr. Tanner avea să scape de chin la sfârşitul războiului şi s-a stabilit la Alba Iulia, unde a profesat la o clinică de pediatrie.

Grupa în care lupta Alexandru Macedon Colceriu era plasată într-o cazemată de lângă Cotul Donului. În urma contraofensivei ruseşti, fortificaţia care adăpostea cuibul de mitralieră şi pe ocupanţii ei a fost astupată de pământul dislocat de proiectile. Majoritatea camarazilor săi au pierit, supravieţuind doar el şi un tovarăş de arme grav rănit, care avea să îşi dea obştescul sfârşit, mai târziu, într-un spital de campanie. Riscând să moară sufocaţi, Alexandru Macedon Colceriu a început să sape cu baioneta, reuşind să străpungă malul de pământ. Puţinul aer care reuşea cu greu să pătrundă prin gaura de dimensiuni reduse i-a ţinut în viaţă încă 2-3 zile, până când sublocotenentul Gavril Colceriu, împreună cu patru dintre membrii plutonului, i-au găsit şi i-au scos la suprafaţă. Doar atâţia mai rămăseseră dintr-un batalion întreg, comandantul şi şase soldaţi. Cei şapte combatanţi au fost alipiţi pe lângă o altă subunitate şi trimişi în spatele frontului, pentru refacere.

Întoarcerea armelor de către Armata Română l-a aflat pe Sandu lu’ Băgău pe lângă apa Siretului. De acolo, ce a mai rămas din plutonul condus de Gavril Colceriu se întorcea la Braşov. Aici, Alexandru Macedon Colceriu se întâlneşte cu o parte dintre românii refugiaţi din Voşlăbeni şi, din dispoziţia Comandamentului Armatei, împreună cu un camarad de arme, îi însoţeşte pe aceştia până în satul natal. Apoi este alocat unui regiment de grăniceri şi trece la contraofensiva pentru eliberarea Ardealului, până în Munţii Tatra.

Aproape doi ani, ultimii ai celui de-al Doilea Război Mondial, tată şi fiu au fost adversari fără voie într-un război care i-a despărţit pe nedrept. De câte ori trăgea un glonţ, Alexandru Macedon Colceriu, soldat în Armata Română, se gândea la tatăl său, Ioan Colceriu, aflat de cealaltă parte a frontului, în armata maghiară, şi se ruga fierbinte: Bunule Dumnezeu, nu lăsa să-l găsească pe tătuca într-un tranşeu şi să mi-l omoare!

În 1943, Sandu lu’ Băgău se întoarce de pe front şi se căsătoreşte cu Viorica Chindea de-a lu’ Petre al Nănuchii. Au doi copii, dintre care unul, Dan Colceriu, a ajuns ofiţer şi a fost repartizat la Alba Iulia. Celălalt – inginer la Timişoara.

Destine împletite. Mică-i lumea!

Ajuns în Cetatea de scaun a Marii Uniri, ofiţerul Dan Colceriu se căsătoreşte şi are, la rându-i, doi băieţi. După naşterea primului copil, bunica din partea mamei ofiţerului, nimeni alta decât mama sublocotenentului Gavril Colceriu, a venit la Alba Iulia să aibă grijă de micuţ. Viaţa avea să îi rezerve femeii cea mai mare surpriză, atunci când strănepotul ei s-a îmbolnăvit. Cineva i-a recomandat soţiei ofiţerului un medic pediatru priceput şi foarte apreciat din oraş, care, deşi se pensionase, era solicitat mereu la Clinică, pentru consultaţii. Ajunsă la cabinetul medicului, soţia ofiţerului, disperată, i-a cerut medicului să o ajute, că este din Harghita şi nu ştie pe nimeni acolo. – De unde anume?, o întreabă medicul. – Eu sunt din Topliţa, iar soţul meu este din Voşlăbeni. – Şi cum îl cheamă? – Colceriu.

Medicul şi-a fixat privirea în ochii femeii şi a întrebat-o: – A avut cumva o rudă care a lucrat la bancă?Cunosc pe cineva care ar putea şti, am să o întreb pe bunica soţului, care este la noi, are grijă de cel mic, a răspuns aceasta.

Odată ajunsă acasă, află că Gavril, băiatul bunicii, fostul director al Băncii din Gheorgheni, este cel despre care se interesase doctorul. Curioasă să vadă cui îi pasă de fiul ei, peste câteva zile, la următoarea consultaţie, bunica a mers cu restul familiei la cabinet. În momentul în care bătrâna a intrat pe uşă, medicul a întrebat-o fără ezitare: – Ce faci, Anuţă?

Îmi aduc aminte de vorbele bunicului meu, care îmi spunea, de câte ori avea prilejul, că, dacă pot, să fac bine şi să las loc de bună ziua, pentru că nu ştii niciodată puţinul bine pe care l-ai făcut, când ţi se întoarce. Cu paharul cu care dai, cu acelaşi primeşti, spune un vechi proverb românesc.

Niciodată nu ştim lângă cine stăm. Se întâmplă să trecem pe lângă eroi şi pe lângă istorie fără habar.

Poveste relatată de colonelul în rezervă Ştefan TESLOVAN,
consemnată de Daniela MEZEY

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.