Când vorbim ca să ne aflăm în treabă… (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 8 decembrie 2019
Home » Cultură » Când vorbim ca să ne aflăm în treabă… (II)
Când vorbim ca să ne aflăm în treabă… (II)

Când vorbim ca să ne aflăm în treabă… (II)

Indiferent dacă ajungem la concluzii diferite, toate temele de cercetare sunt legitime, inclusiv multiculturalitatea, chiar dacă intelectuali şi politicieni de frunte ai Europei au declarat decesul acestui experiment

În fine, după cele spuse în episodul trecut, constatăm că dl Trifescu poate fi şi autentic atunci când intră în tema propriu-zisă a workshop-ului şi nu se mai simte obligat să fie amabil cu cei ce i-au oferit o catedră: „Suntem străini aici, unul lângă altul, pentru că trăim în lumi paralele, ungurii cu istoria lor, care ulcerează şi acum, avem impresia că parcă ieri a fost semnat Tratatul de la Trianon, este o hipermemorie maghiară, o încărcătură a memoriei maghiare – românii uită repede, acesta este avantajul lor, ungurii nu uită şi asta-i tragedia lor – este o rană deschisă la infinit care nu se mai cicatrizează, este o memorie istorică care nici măcar nu este a lor, este a bunicilor, dar o trăiesc ca şi cum ar fi a lor şi s-ar fi întâmplat ieri. De aici marea tragedie şi de aici lipsa de deschidere pentru o apropiere reală şi funcţională”.

Aşadar, nu există nici un fel de deschidere şi nici un fel de punţi, cum susţine dl Trifescu în partea I a acestui material, care-şi justifică astfel pe deplin titlul. Nu există punţi funcţionale, ci doar teoretice, există relaţii între oameni de cultură şi nu între culturi, între intelectuali şi nu între curentele intelectuale din România şi Ungaria, care se suprapun mult-invocatelor relaţii practice dintre oamenii simpli (dacă iapa lui Ioska şi-a prins copita între linii toţi Ionii, Gheorghii şi Gyurii din jur sar în ajutor, că peste 20 de minute trece trenul…), chiar dacă acestea din urmă sunt transformate de oamenii politici în celebrul slogan fără acoperire: „oamenii simpli se înţeleg între ei…”. Se înţeleg, aşa e, în 95 la sută din treburile practice care apar în comunităţile mici, altfel cu toţii sunt robii istoriei proprii, aşa cum o percepe fiecare etnie. Din amabilitate şi prudenţă, nici nu mai facem apel la ea: ştim din ultimele zile ale lui 1989 şi primele luni din 1990, când în HarCov se credea că prăbuşirea lui Ceauşescu e echivalentă cu iminenta venire a Ungariei, cum s-au comportat unii colegi de muncă ori vecini secui cu vecinii ori colegii lor români.

Mai departe, prof. Trifescu spune: „Cum putem înţelege istoria Transilvaniei doar citind-o cu ochelari de cal? Trebuie să avem o perspectivă mult mai amplă şi nu numai fragmentară, să cunoaştem nenumărate mici exemple, pentru a ne înţelege pe noi, a ne ocupa de străini cu alte cuvinte, pentru a înţelege problemele noastre şi, în calitate de cercetător, credeţi-mă, am aflat enorm de multe lucruri despre Transilvania studiind Alsacia, pentru că numai studiind cazul acela străin am avut revelaţia realităţii mele, pe care nu o vedeam, pentru că nu recunoşti altceva decât ceea ce cunoşti, ce nu cunoşti, nu recunoşti şi până astăzi avem abordare şi a istoriei, şi a istoriei literaturii, şi a orice, din avion. Este o istorie naţională făcută din avion, din care se pierd detaliile. Or, o casă nu se construieşte din avion, ci se construieşte cu cărămizi, nu putem scrie o istorie naţională dacă nu avem monografii de autor, de opere, de regiuni, geografii literare, geografii artistice ş.a.m.d., să vedem cum se întrepătrund”.

La o întrebare din partea participanţilor dacă există monumente naţionale şi regionale în Transilvania şi care sunt acestea, prof. Trifescu a răspuns: „Arta este mai importantă decât literatura sau decât alte arte pentru simplul fapt că este prezentă în spaţiul public. Şi în cadrul artei, mai ales arhitectura. Un tablou, o statuie, le dărâmi, dar nu poţi să dărâmi oraşe întregi. Unul care are ochi, se uită în jur şi vede că, din punct de vedere arhitectural, Miercurea Ciuc nu e românească. De ce? De-aia, uitaţi-vă la Liceul Márton Áron, aia nu e arhitectură românească, inclusiv blocurile comuniste din Szabadság tér (Piaţa Libertăţii – n.a.) au o tuşă secuiască, nu găsiţi comunismul acesta nici la Braşov, nici la Piatra Neamţ. Arhitectura nu se dărâmă cu una cu două, rămâne pe 100, pe 200 de ani şi problema este nu cum o dărâmi, ci cum o interpretezi şi cum defineşti aceste geografii artistice, care au o încărcătură politică extrem de importantă. Pentru că, prin definirea geografiilor artistice, se defineşte dreptul de proprietate al unui stat asupra unui teritoriu dat. Ce fel de artă predomină în Transilvania, ce fel de artă este în Transilvania? Şi aici putem înţelege şi spaţiul mioritic al lui Blaga, unde pe un teren valonat (?) apar din când în când turlele bisericilor româneşti – spaţiul mioritic. Şi turlele bisericilor din lemn, ca şi catedrala din Strassbourg, marchează vizibil din loc în loc, ca nişte borne identitare şi de proprietate un spaţiu. Prin urmare, românii au spus că Transilvania este românească pentru că este marcată din loc în loc de aceste biserici de lemn care cresc ca arborii, ca ceva organic din sol şi care nu este o artă din import, artificială, ci răsare ca o plantă, adică ceva al locului. Cu studenţii maghiari am tradus o serie de cărţi, cum este Kós Károly sau Balogh Ilona, care a scris o carte despre bisericile din lemn maghiare din Transilvania şi credeţi-mă că românii nu ştiu să spună un cuvânt despre asta. Noi avem impresia că numai noi am făcut biserici de lemn în Transilvania, dar nu este aşa şi, prin aceste traduceri, încă o dată se leagă poduri de cunoaştere, pentru că trăim în lumi paralele”.

Trebuie să recunoaştem că unele afirmaţii sunt complet fără sens (arta… este mai importantă decât alte arte), unele sunt corecte (Liceul „Márton Áron” nu are arhitectură românească), altele complet aiurea: blocurile comuniste sunt arhitectural aidoma celor din Braşov sau Tg. Mureş, n-au fost proiectate de localnici, ci de un institut din Bucureşti (adică de „sudişti”), iar „tuşa secuiască”, dacă ea există, e trasată recent, după anveloparea blocurilor; acolo unde ea există cu adevărat (spaţiul ori simbolul iurtei la unele clădiri proiectate de localnici) nu e observată de vorbitor. Dar până la urmă, răspunsul la întrebare e confuz, o marcă intelectuală proprie lui V. Trifescu: Transilvania (ca „geografie artistică ce defineşte dreptul de proprietate al unui stat asupra unui teritoriu dat”) e românească prin bisericile de lemn româneşti şi este maghiară prin bisericile de lemn maghiare, despre care românii nu ştiu nimic.

Însă ideea că geografia artistică defineşte dreptul de proprietate al unui stat asupra unui teritoriu e cel puţin discutabilă: barocul a cuprins toată Europa, ba chiar şi America, dar n-am auzit pretenţii teritoriale ale Italiei asupra acestei imense „geografii artistice”…

„Politicul ne pisează să vedem în celălalt un inamic şi un obstacol în propria dezvoltare”

La finalul workshop-ului li s-au pus câteva întrebări principalilor „combatanţi”:

– Maghiarii spun că trăiesc aici de peste 1.000 de ani, românii spun că maghiarii nu s-au aşezat acum mai bine de 1.000 de ani aici pe un teren arid, astăzi maghiarii din România vor autonomie. Cum se poate rezolva problema?

Lector univ. dr. Tapodi Zsuzsanna: Eu cred că, dacă am face eforturi să ne cunoaştem reciproc, să preţuim ce avem, să vedem în celălalt nu un duşman, ci un posibil aliat, o comoară, să vedem că alteritatea ne îmbogăţeşte – există o zicală în limba maghiară, că tot ce nu te omoară, te întăreşte, deci, dacă am fi destul de înţelepţi să vedem că diversitatea este mai bună decât o singură culoare. Românii au învăţat cuvinte de la unguri, noi am învăţat să facem ciorbă şi zacuscă de la români şi ce bine e! De ce nu vedem lucrurile pozitive, de ce vrem neapărat să vedem ce ne desparte? Sunt lucruri care ne despart, dar sunt spre favoarea noastră. Avem de învăţat. Sau pur şi simplu două comunităţi care trăiesc cam în acelaşi spaţiu, dacă sunt în competiţie sunt – cum a spus Valentin Trifescu – trebuie să înălţăm o turlă mai mare, mai înaltă, deci să facem performanţă, să încercăm să demonstrăm că noi suntem mai buni. Deci, faptul că există străini lângă noi este un avantaj, dar trebuie văzut ca atare, ori politicul ne pisează să vedem în celălalt un inamic şi un obstacol în propria dezvoltare. De fapt, este chiar invers. Am dus musafirii la (pensiunea – n.a.) „Várdomb” să gustăm supa armenească; ce bună este şi ce bine ne e că am învăţat de la armeni şi o putem gusta!

Maghiarii sunt campionii pesimismului în Europa

Prof. univ. Valentin Trifescu: Nu există rezolvare şi ar fi o mare prostie să avem naivitatea să credem că se rezolvă. Este un sindrom, un mare scriitor dacă are succes, nu este întrebat numai de literatură sau de romanul lui, ci ce părere are despre politică, despre gastronomie, ce părere are despre femei, despre orice. Nu suntem specialişti în aşa ceva şi eu cred că toată lumea are dreptate de fapt, nu există adevăruri paralele, ci un singur adevăr, însă este multifaţetat şi fiecare priveşte partea lui de adevăr şi în capul lui fiecare este convins că are dreptate. Apoi, nu trebuie să confundăm discursul politic cu discursul cultural, cu discursul istoric, cu discursul literar, cu discursul artistic etc. Nu trebuie să se contamineze. Drept să vă spun, nici nu mă interesează ce spun politicienii, pentru că nu urmăresc presa, nu citesc ziare, nu mă uit la televizor şi dacă m-aş uita, nu aş fi afectat în cercetările mele. Dacă mă întrebaţi dacă politicienii au dreptate sau nu, vă voi spune că toţi au dreptate, unii sunt de 100 de ani, alţii de 1.000 de ani, dar asta nu înseamnă că un adevăr se exclude pe altul. Politicienii trebuie să îşi facă treaba lor şi politica se face în cadru politic, cu argumente politice. Cultura se face în cadru cultural, cu argumente culturale şi credeţi-mă că absolut nu mă interesează ce spun politicienii, pentru că ei îşi fac meseria lor. Sunt foarte bucuros că îmi pot face meseria mea, fără să fie intruziuni ale politicului.

Iarăşi n-aş generaliza ce înseamnă maghiar, ce înseamnă nemulţumire, care este numărul nemulţumiţilor şi în ce fel sunt nemulţumiţi, putem intra într-o discuţie foarte amplă şi profundă a psihologiei colective. Maghiarii sunt genetic sau cultural nemulţumiţi, şi la ei în Ungaria sunt nemulţumiţi, ei sunt campionii pesimismului în Europa, ca să spun. Românii sunt nemulţumiţi, dar în felul lor. Fiecare este nemulţumit de fapt. Nu e o rezolvare nici pentru asta, dar asta nu înseamnă că e atât de gravă nemulţumirea încât poate degenera sau să pună sub semnul întrebării graniţele unui stat, sunt nemulţumiri care fac parte din viaţă, la fel ca nemulţumirile din cadrul unei familii sau de pe stradă. Nu se vor termina niciodată nemulţumirile, dar este normal să existe nemulţumiri, ar fi anormal să nu existe nemulţumiri.

– Credeţi că autonomia ar fi o soluţie viabilă, ar fi de dorit?

Lector univ. dr. Tapodi Zsuzsanna: Poate ar trebui încercat, văzut. Eu nu cred că autonomia ar fi ceva demonic. Ar trebui, cum a zis Traian Băsescu, să fie autoguvernare în sensul acela ca o comunitate să poată decide asupra problemelor care o privesc în mod direct şi aceasta trebuie să existe şi în Teleorman, şi în Moldova şi peste tot. Deci, comunităţile locale regionale ar trebui să fie autonome, mult mai libere şi să nu existe o centralizare în care totul să depindă de cei din Capitală, care parcă ar şti mai bine ce ne trebuie nouă şi cum vrem să fie, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere cultural. Ar trebui încercat, fără patimi, să vedem, pentru o perioadă de 2 ani, puteţi supravieţui dacă decideţi voi asupra bunurilor, că totul porneşte de la bunurile economice, că altfel ce altă miză ar avea? Cu ce este speriată comunitatea română? Că aici ar trebui paşapoarte. Astea sunt prostii, că în toată Europa mai călătorim încă cu buletinele/cărţile de identitate. Trebuie încercat dacă fondurile care acum sunt trimise la Centru sunt lăsate în regiune, dacă sunt capabili conducătorii să se descurce; s-ar putea să dea faliment, s-ar putea că nu, până nu se încercăm, rămân semne de întrebare din ambele părţi.

– Ce ar mai putea să facă România, în opinia Dvs., ca să fie îndeajuns pentru comunitatea maghiară din ţară?

 Ungurii trebuie să înveţe să uite, iar românii trebuie să înveţe să memoreze

Prof. univ. Valentin Trifescu: Nu este soluţie, aşa cum nu este un medicament care să vindece orice boală. România a făcut foarte multe pentru minorităţi, dacă o compari cu alte ţări. De exemplu, Franţa nu recunoaşte minorităţile, ea recunoaşte doar cetăţenii francezi şi atât. România a făcut multe, dar sunt la fel de multe de făcut şi în continuare. Şi apoi, putem fi mulţumiţi astăzi, dar nu mai putem fi mulţumiţi mâine, avem stări variabile, este foarte uman.

– Credeţi că autonomia clamată de maghiari ar fi rezolvarea?

– Mie problema cu autonomia mi se pare o pseudoproblemă, cred că se limitează doar la discurs şi cred că nimeni nu are bărbăţia să îşi asume autonomia până la capăt. Totul se opreşte la discurs, un discurs care îi mulţumeşte atât pe politicienii români, cât şi pe cei maghiari, e o falsă problemă şi nu cred că se va întâmpla cu adevărat niciodată.

– Ce ar trebui să uităm, ce ar trebui să păstrăm?

– Nu sunt în măsură să spun, dar pot să spun că ungurii au o supraîncărcare a memoriei, sunt copleşiţi de o megamemorie istorică, nu uită şi iarăşi, în psihologie nu este bine să nu uiţi tot. Uitarea este vindecătoare. Ungurii trebuie să înveţe să uite, iar românii trebuie să înveţe să memoreze. Suntem două atitudini complet diferite, noi, românii, descoperim viaţa în fiecare zi şi nu învăţăm din greşelile trecutului, maghiarii memorează, dar nu sistematizează, e un fel de obsesie a memoriei.

Lect. prof. dr. Tapodi Zsuzsanna: Asta e valabil numai pentru ungurii din Transilvania, care sunt mai apropiaţi de trecut, de gloria trecută. Cei din Ungaria mai puţin, mai ales tineretul, e lumea deschisă pentru ei, nu-i interesează.

Valentin Trifescu: Această preocupare pentru trecut nu ne mai permite să avem energia şi timpul să ne ocupăm de trecut şi de viitor, prea mult ne uităm în spate şi nu putem înainta.

DANIELA MEZEY, M. GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.