„Băutura mă menţine în viaţă” | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 22 septembrie 2020
Home » Societate » „Băutura mă menţine în viaţă”
„Băutura mă menţine în viaţă”

„Băutura mă menţine în viaţă”

Trei poveşti scurte despre trei oameni ai străzii

Trecem zilnic pe lângă ei. Îi vedem în pieţe publice, în faţa magazinelor, printre blocuri, prin gară ori autogară. Ne mirăm, câteodată ne facem chiar şi cruci, când vedem cum savurează o sticlă de spirt medicinal, dar de cele mai multe ori îi ignorăm. De cele mai multe ori ne ignoră şi ei, de foarte puţine ori întâmplându-se să fim abordaţi, cerându-ne câte un leu sau câte o ţigară. Îi numim boschetari sau oameni ai străzii, iar în continuare vă propun să aflăm împreună povestea a trei persoane, din Miercurea-Ciuc, care au ajuns să trăiască din mila altora.

Ioan Victor Chiriloiu are 34 de ani, a absolvit Liceul Teoretic „Octavian Goga” şi a făcut un curs de calificare ca bucătar. Dar „conjunctura, anturajul şi alcoolul” – spune el – l-au scos din casa părinţilor şi „l-au aruncat” în stradă, astăzi fiind ignorat de familie. A făcut închisoare pentru furt.

Lucian Mihail Drăgan are 40 de ani, a absolvit tot la „Octavian Goga”, în ’92, la filo-istorie şi recunoaşte că a ajuns pe stradă din cauza lui. A fost condamnat pentru două tâlhării şi un furt, pentru că, spunea el, „stomacul cere”.

Zsók István are doar 8 clase, dar meseria de zugrav-zidar trebuia să-i fi dat speranţe pentru o viaţă mult mai bună decât în prezent. Un gest extrem făcut în urmă cu câţiva ani l-a trimis după gratii, iar de acolo direct pe stradă. A intrat la închisoare după ce şi-a incendiat garsoniera.

pe strada 2

„Acum trăiesc din mila prietenilor, a duşmanilor, din mila lumii”

Ioan Chiriloiu spune că, deşi a reuşit să termine un liceu şi să obţină o calificare de bucătar, conjunctura, alcoolul şi faptul că de la 17 ani s-a apucat de băut au fost cele care l-au dus în situaţia de a trăi, acum, pe stradă. L-am întrebat de ce s-a apucat de băut, dar nu a putut răspunde, zicând doar atât: „nu pot să dezvolt acest subiect pentru că, efectiv, nici eu nu ştiu despre ce”. Tot din aceste cauze a întrerupt şi relaţia cu părinţii, care, cu trecerea anilor, l-au renegat. „Cam de 4 ani n-am mai vorbit cu ei. S-au mutat cam de vreo 2 ani de zile. Am stat de vorbă cu dânşii şi nu m-au mai primit în casă; mi-au dat un fel de ultimatum că nu mai am ce să caut în casă”.

Această discuţie a avut-o în urmă cu doi ani când s-a eliberat din penitenciar. A fost condamnat pentru furt – o drujbă luată dintr-un atelier, pe care a reuşit s-o vândă. Recunoaşte că a greşit, dar tot el spune că „a fost grea viaţa, nu am avut ce să mănânc”.

„Acum trăiesc – îşi continuă povestea Ioan – din mila prietenilor, a duşmanilor, din mila lumii. Mai merg pe la containere, mai strâng câte una, alta. E puţin mai dificil, dar trebuie să trăim, nu să furăm, pentru că aşa ceva, în viaţa mea, nu se va mai întâmpla – să ajung din nou unde am fost, adică la puşcărie”.

 „De la stat primim absolut nothing. Ráduly Róbert ne-a dat un măr la 4 persoane”

Vorbind despre eventualitatea unui ajutor din partea autorităţilor locale, cei trei spuneau că acesta este inexistent. „Nu ne ajută, nu pot să-mi fac nici măcar buletinul pentru că nu am nici o locaţie. La adăpostul de noapte dormim pe saltele de piele, cum dorm cei pe care îi duc pe ultimul drum. Mă învelesc cu ce am pe mine”, povestea Ioan Chiriloiu. Întrebat dacă iau de mâncare de la cantina de ajutor social, tot Ioan spunea, râzând, că primesc „absolut nothing, nimic. Prima oară când ni s-a dat de mâncare a fost la Parohie. Deci, căminul social nu ne dă nimic. Este o problemă care nu se poate elucida, este triunghiul Bermudelor în căminul social”.

„Chiar dacă am ajuns aici, din greşelile noastre – nu e problemă, am greşit şi noi, fiecare om poate să greşească – dar dacă am ajuns aici, Primăria, Consiliul Judeţean ar fi trebuit să ne dea un sprijin. Absolut nimic! Ce ne-a dat? Adăpostul de noapte ca să ne culcăm pe salteaua aia pe care ne-am culcat?”, continua Lucian Drăgan. „În toată ţara s-a ajutat – spunea Lucian – măcar cu o cană de ceai, o mâncare. Nouă ce ne-a dat? Toată ziua du-te-n frig; seara du-te şi înveleşte-te cu ce ai pe tine. Ne-au dat o saltea pe care să ne culcăm şi pui geaca pe tine”.

Şi tot el, vorbind despre relaţia cu autorităţile locale, şi-a promis că-i va face primarului un compot. „D-l Ráduly Róbert ne dă un măr. Că am cerut sprijin; am mers la el la birou să facem ceva. Ne-a dat un măr – acesta vă ajunge la 4 persoane, un măr! (…) Pe cuvântul meu de onoare de nu o să-i fac lui Ráduly Róbert un compot la vară. Îi pun un compot – ştiu unde e persoana respectivă – şi uite: e mărul pe care mi l-ai dat acum 2 ani de zile!”.

Probleme cu patrulele

Ioan Chiriloiu se plângea că nu sunt lăsaţi în pace de forţele de ordine. „Oamenii străzii au fost loviţi de nenumărate ori de către organele de ordine. Seara, dacă te duci pe drum, vine duba şi te ia direct din oală. Ne duce pe Harghita. Ne lovesc, ne bat”.

„Problema este cu oamenii de ordine – adăuga Lucian Drăgan – pentru că se folosesc de noi, pentru că suntem amărâţi. Dacă mă duc în piaţă să mă încălzesc, de acolo mă alungă. Unde te duci? La autogară. Ne duceam la autogară, venea cine venea – nu vreau să folosesc numele – şi la fel: ieşi afară! Noi cu ce greşeam că stăteam şi ne încălzeam? Ne scotea pe stradă şi asta este problema”.

Zsók István spunea că nici la adăpost nu sunt primiţi de fiecare dată. „Dacă eşti puţin băut nu te lasă înăuntru; stai pe bancă în frig. Dacă are chef te lasă înăuntru, dacă nu, stai pe bancă. Dacă se uită în ochii tăi şi văd puţin că strălucesc, zic că eşti beat. Dar poate omul este şi bolnav”. „Te dă afară şi unde te duci?”, se întreba Ioan. Şi tot el continua: „întrebare pentru d-l Ráduly Róbert: unde te duci dacă nu ai unde şi tremuri de frig? Acum vremea este cum este, dar s-a întâmplat şi la minus douăzeci şi ceva de grade că te trimitea afară”.

„Noi am provenit de sus şi am căzut jos”

Până la urmă au reuşit să găsească o clădire părăsită, unde era pe vremuri IAS, iar acolo şi-au amenajat un apartament într-un birou. Recunosc că îi mai vizitează jandarmii, dar fără să le creeze probleme. În schimb au probleme cu ţiganii, care tot trec pe acolo, pentru că „fac ce fac să se îmbogăţească de pe spatele altora”.

Aceste conflicte, deşi multe, sunt doar verbale, neajungându-se la violenţă, pentru că „şi noi avem un punct de vedere, că nu suntem chiar nişte cârpe. Noi n-am provenit chiar de jos. Poate şi asta e problemă că noi am provenit de sus şi am căzut jos”, spunea, oftând, Lucian Drăgan.

 Şi-a dat foc la casă, apoi, cu două sticle de chimion în faţă, se uita la ea cum arde

Povestea lui Zsók István, care mai are două surori – şi un frate care a murit pe stradă, lângă cei trei – ne-au spus-o Ioan şi Lucian. Când i-a murit mama, nimeni nu a vrut să-l ajute să o înmormânteze. Ca să nu beneficieze nimeni de pe urma averii – o garsonieră situată pe Aleea Copiilor – a făcut un gest extrem: şi-a vândut sacul de cartofi, a cumpărat două sticle de chimion, iar din banii care i-au rămas a mai cumpărat un flacon de benzină, dând foc garsonierei. Apoi, s-a aşezat în faţa casei, cu cele două sticle în mână, şi se uita cum îi arde locuinţa. „A stat acolo până ce a ars totul. Au venit pompierii, l-au dus la spitalul de boli nervoase, la d-l Veress Bertzi, dar el tot a plecat cu sticlele în mână, că nu avea cum să le lase. După un an şi ceva a rămas toată lumea pe stradă”.

Dintre cei trei, István are şi un handicap. În urmă cu câţiva ani, după 10 zile de stat în zăpadă, degetele de la picioare i-au degerat, medicii fiind nevoiţi să i le amputeze. „Are probleme cu picioarele. A dormit în zăpadă şi îi putrezeşte de pe o zi pe alta piciorul. Autorităţile nu fac nimic. Nici pansamente, nimic. Noi i-am cumpărat rivanol, pansament, absolut tot ce-i trebuie. Dar degeaba facem noi totul având în vedere că asistenţa medicală e una şi ce facem noi e cu totul altceva”, povesteau Ioan şi Lucian. „Îi mai luăm câte o sticlă de lapte de la vaca metalică – continua Ioan, care a scos un PET cu lapte din buzunar şi a pus-o pe masă să-mi demonstreze buna credinţă – pentru că trebuie să avem grijă de el. (…) De multe ori mă trezesc noaptea şi aud cum ţipă de durere şi nu ştiu ce să-i fac…”.

 „Fără muncă nu trăim nici noi”

Cei trei povestesc că sunt dispuşi să muncească şi chiar o fac când au ocazia, chiar dacă, de cele mai multe ori primesc doar câte ceva de mâncare, fără bani. „Facem curăţenie prin grădini, chiar tâmplărie. În faţă la magazine mai dăm cu mătura. Chiar nu suntem plebea societăţii aşa cum suntem consideraţi (…). Avem o cunoştinţă care e şeful la OPC; de la dânsul avem una, alta. Ne ajută. Avem la Prima Pek, care ne mai dă câte o pâine. Dar sunt persoane unice”, spunea Lucian Drăgan.

Ioan Chiriloiu era de părere că s-ar putea trăi din muncile prestate, dar fiind toţi împreună, trebuie să se ajute între ei. „Dacă doi sau patru nu pot să lucreze, trebuie să pui ceva şi în faţa lor în farfurie. (…) Sunt unii care văd şi care ştiu despre ce este vorba şi în ce situaţie suntem. Ne ajută cu o pâine, cu o chiflă, dar şi noi prestăm. Fără muncă nu trăim nici noi”.

 „Regret momentul în care m-am născut”

L-am întrebat pe Ioan Chiriloiu dacă regretă momentul în care s-a apucat de băut, dar răspunsul a fost negativ: „Nu. Niciodată! Singurul lucru pe care îl mai regret e că m-am născut şi că încă mai trăiesc”.

În schimb, Lucian Drăgan spunea că „aş vrea să schimb totul, începând de când am absolvit liceul. Acolo a fost punctul de legătură între o parte şi alta”.

„Aş schimba tot Parlamentul”

Ce ar schimba fiecare dacă ar avea puterea să o facă?

Ioan ar schimba tot Parlamentul. „Şi deputaţii, şi senatorii, şi pe d-l Ponta, şi pe d-l Antonescu, şi pe Băsescu. Tot aş schimba pentru binele lumii, pentru că ei gândesc din punctul lor de vedere. Ei nu se uită ce se întâmplă în ţara peştelui. Ei se uită departe, ca să nu le cadă ceva în cap”.

Lucian şi-ar dori să li se ofere de muncă. „Să ne dea loc de muncă. Dar problema e alta. Nouă ne dă un loc de muncă, dar ştiţi câţi bani ne dă: absolut nimic. Ne dă o mâncare – o felie de slănină sau parizer – o ţigară, un pahar de ceva şi după aia, dacă mai şi comentezi, te şi iau la bătaie. Unde să mergem la muncă atunci?”.

István zicea că nu vrea să schimbe nimic. Apoi, la îndemnul celorlalţi doi tovarăşi, mi-a spus că ar dori să facă ceva cu picioarele.

În loc de concluzie…

Lucian Drăgan încheia discuţia cu o mărturisire: „Băutura mă menţine în viaţă. Dimineaţa când mă trezesc, dacă nu este băutură lângă mine, poate să fie acolo kaizer, orice fel de mâncare… băutura mă menţine. Asta e realitatea: eu trec pe lângă mâncare exact cum trece acceleratul pe lângă semafor”.

LIVIU CÂMPEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.