Bat vânturi reci dinspre răsărit

100 de cărţi pentru Marea Unire (20)

Au ajuns la urechile presei din România nişte zvonuri aduse de vânturile reci ce bat de o vreme dinspre răsărit. Se spune că acestea pornesc din cele mai apropiate cercuri ale preşedintelui Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur. S-ar părea că peste puţin timp guvernanţii de la Chişinău ar intenţiona să închidă graniţa de pe Prut, cu România. Având în vedere toate evenimentele petrecute în ultima vreme la Chişinău, nici nu ne-am mira prea mult. În urma acestora, problema unirii Basarabiei cu România, din trupul căreia a fost smulsă brutal în 1940, se îndepărtează tot mai mult, nu mai constituie o chestiune care să se afle pe agendele de lucru, nici a guvernanţilor de dincolo de Prut, dar nici a celor de pe malurile Dâmboviţei. Unirea, despre care se vorbea cu atâta însufleţire după evenimentele din 1989, a devenit acum un fel de himeră, precum Meka pentru tânărul prinţ al Bagdadului, dintr-o cunoscută poezie a lui Macedonski.

Tragică soartă a mai avut şi Prutul în zbuciumata istorie a neamului nostru! Păcat că nu are putere să vorbească. Probabil şi-ar blestema atunci clipa în care a venit pe lume. Şi nu are nici destulă forţă spre a-şi întoarce apele înapoi, spre izvoare, pentru a se ascunde pentru totdeauna în pământul blestemat din care izvorăşte. De ar putea-o face, ar face-o cu siguranţă!

Însă, fiindcă vorbesc de Prut, nu pot să nu-mi amintesc de acele minunate întâmplări de pe malurile sale, care au fost „podurile de flori”. Doamne, câte speranţe ne-au adus ele în suflet. Cât entuziasm în inimile sutelor de mii de români de pe ambele sale maluri! Nu cred să fi cunoscut vreodată Prutul atâta puhoi omenesc pe malurile sale, hotărât parcă să-l sece dintr-o sorbire! Nu l-au secat, însă sus, la Cotul Miculinţi, lângă Pererita lui Grigore Vieru, zecile de mii de români, de pe cele două maluri, s-au întâlnit în mijlocul râului, aşa îmbrăcaţi cum erau, cu apa până la brâu, se îmbrăţişau, plângeau de bucurie, se cinsteau chiar acolo în mijlocul apei, de parcă se cunoşteau de când lumea! S-a petrecut atunci un moment istoric care, pentru cei care au avut fericirea să-i fie martori, nu se va uita niciodată! S-a scris atunci o pagină de istorie!

Fiindcă, acolo, la Prut, în 6 mai 1990, zecile de mii de români, sosiţi de pe întreg întinsul Basarabiei, au spulberat, pur şi simplu, gardul de sârmă ghimpată, adică acel hotar croit „din lacrimi şi din sânge”. Nimeni nu le-a mai putut sta în cale. Nimeni nu i-ar mai fi putut opri în dorinţa lor arzătoare de a se întâlni cu fraţii lor din România! Grănicerii ruşi, de pe malul stâng al Prutului, au dispărut de parcă nici n-ar fi fost vreodată!

Văzând toate acestea, aveam atunci ferma convingere că acel gard de fier tras prin trupul ţării va dispare pentru totdeauna, rămânând doar o amintire dureroasă în memoria celor care au avut parte să trăiască tragedia despărţirii neamului, de către ciuma roşie de la Kremlin, în bună înţelegere cu ciuma brună de la Berlin.

N-a fost să fie. Domnul prezident, Mircea Snegur, sprijinit de Parlamentul pe care şi l-a ales, vrea să fie altfel. Zice că trebuie să rămână şi în viitor două ţări şi două popoare: Moldova cu „moldovenii”, România cu românii! Aşa înţelege dumnealui zicerea „să ne ţinem de neamuri”! Povestea aceasta cu neamurile are un tâlc, pe care l-am priceput ceva mai târziu, atunci când l-am văzut pe domnul Snegur stând băţos, alături de ţarul Boris, în marele palat al Kremlinului, înconjuraţi de foşti şi actuali conducători comunişti ai republicilor unionale, simbolizând refacerea imperiului roşu sovietic. Acelea erau deci „neamurile” despre care vorbea domnul prezident Snegur!

Ilie ŞANDRU (iunie, 1994)

(Din vol. „Basarabia iarăşi şi iarăşi…”, ediţia a II-a)

Comentarii:

comentarii