Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (4)

octombrie 1, 2019 in Societate

Károly Bus, fost membru al Gărzii Naţionale Maghiare: „Aproape toţi ungurii din Sărmaşu au participat la acest jaf”. Ungurii i-au invitat şi pe locuitorii români să li se alăture, dar au fost refuzaţi fără echivoc.

Căpitanul László Láncz a preluat comanda operaţiilor la 7 septembrie 1944 şi a dat arme voluntarilor locali din Garda Naţională. La fel cum se întâmplase anterior în Ungaria, evreilor li s-a ordonat să poarte steaua galbenă şi să pună acelaşi însemn pe locuinţele lor. Cei mai apropiaţi consilieri ai căpitanului Láncz erau Gyula Varga, farmacistul ungur, şi soţia acestuia, Catherine. Împreună cu fiul lor adoptiv, Daniel Bethlen, ei aveau să joace un rol important în desfăşurarea evenimentelor.

În seara următoare, luni 11 septembrie 1944, jandarmii, însoţiţi de un ghid local, membru al Gărzii Naţionale, i-au scos pe evrei din casele lor şi i-au strâns în locuinţa şi şopronul lui Ioan Pop, super-intendent de lucrări publice. Casa acestuia fusese desemnată ca ghetou, până la ducerea la îndeplinire a „soluţiei finale”.

Deoarece câţiva dintre românii de vază din Sărmaşu şi unii prizonieri de război români erau deja deţinuţi acolo, odată cu sosirea celor 126 de evrei locul devenise îngrozitor de aglomerat. Cu excepţia acestui inconvenient, tratamentul la care au fost supuşi evreii şi românii, în primele zile, poate fi considerat decent. Evreilor chiar li s-a permis să se întoarcă, sub escortă, la locuinţele lor pentru a-şi mai aduce provizii şi obiecte pe care nu le putuseră lua în momentul grăbitei lor arestări. Cu toate acestea, jandarmi şi săteni unguri înarmaţi blocau complet accesul în zonă, zi şi noapte.

Marţi, 12 septembrie 1944, în timp ce evreii se aflau sub pază, Sándor Szalay, căpetenia satului, şi adjunctul său, J. Cziráky, au organizat şi au condus operaţiunile de jefuire a locuinţelor evreieşti şi a caselor românilor arestaţi. Conform mărturiei semnate a lui Károly Bus, fost membru al Gărzii Naţionale Maghiare, „aproape toţi ungurii din Sărmaşu au participat la acest jaf”. Ungurii i-au invitat şi pe locuitorii români să li se alăture, dar au fost refuzaţi fără echivoc.

Miercuri, 13 septembrie 1944, a fost o zi relativ calmă pentru prizonieri – doar câţiva evrei au fost scoşi să sape şanţuri sau gropi pentru militarii unguri ucişi pe front. Hrana şi apa se terminaseră însă. Jandarmii şi, în special, membrii Gărzii Naţionale, care erau voluntari din sat, i-au împiedicat pe ceilalţi săteni, în majoritate români, dar şi câţiva unguri, să aducă hrană şi apă deţinuţilor. Înjurând şi proferând obscenităţi, ei i-au gonit, sub ameninţarea armelor, pe cei ce încercau să ajute. Foamea şi setea vor continua să-i chinuie pe prizonieri de acum încolo. Jandarmii şi Garda Naţională menţineau carantina fără să furnizeze însă apă şi hrană.

Joi, 14 septembrie 1944, au început degradarea şi adevăratele chinuri fizice şi psihice. Dimineaţa, evreii bătrâni, selectaţi cu grijă după vârstă – oameni de 75, 82 şi 83 de ani –, au fost scoşi în curte, unde au fost siliţi, sub ameninţarea puştilor, să execute tot felul de dansuri, spre marea distracţie a membrilor Gărzii Naţionale şi a jandarmilor. Prizonierii în vârstă au fost astfel hărţuiţi până la sfârşit.

Printre prizonieri se afla şi Arthur Hász cu familia sa, inclusiv fiica sa Vera, cei mai respectaţi evrei din Sărmaşu. Arthur Hász, care studiase la Leipzig, era inginerul şef şi directorul morii din localitate. Oamenii şi-o amintesc pe Vera ca pe o fată frumoasă şi bine instruită. Poate că mulţi dintre tinerii unguri îi purtau pică – un amestec de invidie şi frustrare. În noaptea aceea, membrii Gărzii Naţionale au târât-o pe Vera afară, au bătut-o cu brutalitate şi au violat-o. Ea s-a luptat să se apere. Ţipetele ei s-au amestecat macabru cu zgomotele salvelor de artilerie, care anunţau eliberarea. Frontul era la o distanţă de numai 18 mile. Vera s-a întors dimineaţa. Însângerată, palidă, umilită, ea zăcea lângă părinţii săi. Nu s-a mai mişcat toată ziua. În timpul orgiei publice, E. Mora, doctorul român, şi doi preoţi români, Stupineanu şi Micu – prizonieri şi ei – fuseseră luaţi cu forţa şi li se ordonase să participe.

Vineri, 15 septembrie 1944, nu s-a întâmplat nimic neobişnuit: foamete, sete şi torturantele jocuri la care erau supuşi bătrânii. Toate obiectele de valoare, care se aflau asupra prizonierilor evrei şi români, fuseseră furate de membrii Gărzii Naţionale. Seara, Vera Hász a fost iar dusă – de data aceasta împreună cu o altă fată evreică – pentru a fi torturată şi violată în timpul nopţii de membrii Gărzii Naţionale şi de jandarmi. E. Mora şi preoţii români au fost iarăşi „invitaţi” să participe. Mora îşi amintea că „fetele s-au întors dimineaţa aproape inconştiente, zăcând toată ziua ca şi cum erau moarte”.

În după-amiaza acelei zile de vineri, jandarmii unguri au înscenat un proces prizonierilor români. E. Mora a fost pus în libertate. Ceilalţi au fost şi ei eliberaţi, numai pentru a fi rearestaţi imediat după aceea. Magistratul Vasile Banu a fost probabil asasinat; ceilalţi au fost duşi, într-un camion, la Cluj, şi de acolo au fost expediaţi în marşuri ale morţii, întâi prin Ungaria şi apoi în Austria, unde au fost eliberaţi, în cele din urmă, de armata Statelor Unite. Nu toţi au reuşit să supravieţuiască. Bătrânul preot Micu, care nu putea ţine pasul, a fost împuşcat în apropierea Budapestei. Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi români care au fost adăugaţi grupului de prizonieri mai târziu, pe drum. E. Mora a fost mai norocos. Deoarece satul şi răniţii unguri aveau nevoie de un medic, a fost lăsat în pace şi nu a fost deportat.

În seara zilei de 16 septembrie, evreii se pregăteau să întâmpine sabatul şi Roş-Haşana (Noul An evreiesc). Atunci când românii au fost duşi la proces, prizonierii evrei au cerut lămuriri cu privire la soarta lor. Li s-a spus că vor fi duşi la Cluj şi de aici la Budapesta, unde vor fi puşi să muncească în complexul industrial de la Csepel. Evreii au crezut ceea ce li s-a spus.

După o altă noapte toridă ca de vară, petrecută în foamete, sete şi violuri, dimineaţa a început cu dansul şi gimnastica obligatorie pentru bătrâni. Douăzeci de bărbaţi evrei mai tineri au fost aleşi pentru muncă, li s-au dat hârleţe şi alte unelte. Ei au fost duşi, în marş, pe dealurile Sascutului, de partea cealaltă a şoselei Cluj-Târgu-Mureş, la o distanţă de două, trei mile. Au fost puşi să sape două gropi mari (prima de 11 iarzi pe 3, iar cea de-a doua de 10 iarzi pe 2). Deoarece în mod evident acestea erau gropi comune, muncitorilor evrei care văzuseră prea multe nu li s-a dat voie să se întoarcă. (Va urma)

NICHOLAS M. NAGY-TALAVERA