Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 (2)

Adolf Eichmann: în Ungaria „totul a mers ca în vis”. Autorităţile imredyste maghiare i-au depăşit, în zelul lor de a-i expulza pe evrei, chiar şi pe germani.

În timpul lungii istorii a Transilvaniei, atât maghiarii, care ajunseseră aici în anul 1000 d. C., cât şi românii, care se consideră descendenţii coloniştilor din provincia romană Dacia, au pretins acest teritoriu. La sfârşitul primului război mondial, preşedintele Woodrow Wilson s-a pronunţat pentru dreptul de autodeterminare al majorităţii româneşti din Transilvania şi teritoriul a devenit parte integrantă a României. Numeroasa minoritate maghiară rămase iredentistă; ea aştepta intervenţia Ungariei, apoi a Italiei fasciste şi, în cele din urmă, a Germaniei naziste.

Deşi Ungaria şi România sunt ţări vecine, tratamentul la care erau supuşi şi condiţiile în care trăiau evreii din cele două ţări diferea considerabil. Evreii din Ungaria erau asimilaţi, în timp ce gradul de asimilare a celor din România cunoştea multe fluctuaţii. Deşi antisemitismul era în creştere, atât în Ungaria, cât şi în România în perioada interbelică, evreii transilvăneni rămăseseră loiali Ungariei, chiar şi după ce teritoriul fusese cedat României. Această loialitate a fost şi mai mult întărită de corupţia şi antisemitismul românesc.

Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania, în iunie 1941, a creat o situaţie complet nouă. În România războiul a adus pogromuri – de exemplu la Iaşi – şi deportarea evreilor din Bucovina şi Basarabia în Transnistria, o zonă a Uniunii Sovietice ocupată de români. Acolo românii au comis atrocităţi îngrozitoare împotriva evreilor. Cu toate acestea, românii au refuzat să dea curs cererilor naziştilor de a preda Germaniei populaţia evreiască pentru a fi dusă în lagărele de exterminare din răsărit.

Un număr semnificativ de evrei români a fost tratat cu o surprinzătoare moderaţie, printre ei şi evreii din Transilvania de Sud, aflată sunt jurisdicţie română.

În Ungaria, aripa conservatoare a clasei conducătoare, reprezentată de Regentul Miklos Horthy şi de primul ministru Miklos Kállay, a protejat peste 800.000 de evrei, aflaţi sub jurisdicţie ungară, de deportările nemţilor. Ei au folosit drept justificare faptul că, dacă vor ceda germanilor în această privinţă, atunci naziştii vor avea în curând pretenţii „împotriva întregii elite maghiare”. Cu toate acestea, antisemitismul continua şi sporea; forţele pro-naziste, conduse de Bela Imredy, se puteau baza pe numeroşii suporteri antisemiţi, proveniţi din rândurile birocraţiei, ale clasei de mijloc şi, mai ales, din rândurile studenţimii şi ale corpurilor ofiţereşti. Antisemitismul domina şi în acele părţi ale Transilvaniei încorporate Ungariei. La Carei, ofiţeri şi soldaţi unguri au profanat sinagoga. La Sighet, soldaţii unguri atacau în mod constant evreii. Unii ofiţeri maghiari nu se împotriveau deloc planului german de a ucide toţi evreii din Ungaria.

La 19 martie 1944 Germania a ocupat Ungaria, Kállay a fost demis şi a fost numit un cabinet sub conducerea lui Imredy; Adolf Eichmann a sosit la Budapesta pentru a implementa, în Ungaria, „soluţia finală”.

Deşi se temuse de complicaţii, Eichmann va mărturisi, mai târziu, că în Ungaria „totul a mers ca în vis”. Deportările, care începuseră în mai, se desfăşurau sub ochii întregii lumi, într-un moment în care războiul era deja pierdut. Autorităţile imredyste maghiare i-au depăşit, în zelul lor de a-i expulza pe evrei, chiar şi pe germani. Evreii unguri, cu excepţia celor din Budapesta, au fost duşi la Auschwitz. Acest record nu ar fi putut fi realizat fără deplina cooperare a liderilor imredyşti.

Majoritatea ungurilor din Sărmaşu, la fel ca şi cei din celelalte părţi ale Transilvaniei, miza pe victoria germană. Ei credeau că, „dacă Hitler le dăduse jumătate din Transilvania, le va da şi restul dacă va câştiga războiul”. Cei mai mulţi dintre maghiarii transilvăneni, deci şi cei din Sărmaşu, se comportau astfel bazându-se pe ceea ce ei considerau a fi viitorul Ungariei: convingerea într-un destin comun ungaro-german. Această versiune a naţionalismului ungar în 1944 – speranţele şi temerile, standardele sale morale şi intelectuale, mentalitatea sa – au jucat un rol crucial în desfăşurarea evenimentelor din Sărmaşu.

Timp de patru ani, graniţa cu Ungaria s-a aflat la mai puţin de jumătate de oră de mers pe jos de Sărmaşu. Astfel, mulţi unguri din Sărmaşu au fost favorabili ocupării, la 19 martie 1944, a Ungariei de către Germania şi a formării unui guvern imredyst la numai câteva mile depărtare de casele lor. A început o perioadă de provocări zilnice şi incidente împotriva evreilor şi românilor. După această zi, evreii din Sărmaşu nu au mai avut o clipă de linişte.

Locuitorii evrei ai Sărmaşului, la fel ca şi alţi evrei din Transilvania, se considerau maghiari loiali. Evreii transilvăneni şi-au menţinut identitatea lor ungară în timpul celor 20 de ani de guvernare română, ignorând îndelung onoratul obicei conform căruia o minoritate trebuie să susţină puterea guvernantă. Ei şi-au păstrat această identitate în ciuda marilor neajunsuri economice, sociale şi politice pe care şi le-au cauzat. Aşa după cum liderul democrat transilvănean Iuliu Maniu spunea: „Evreii din Transilvania au privit întotdeauna spre Budapesta”.

Românii din Sărmaşu nu nutreau o deosebită simpatie faţă de evreii de acolo sau din oricare altă parte a Transilvaniei. Evreii erau unguri în ceea ce priveşte limba pe care o vorbeau, sentimentele şi cultura lor. Înainte de 1918 ei fuseseră loiali Ungariei, iar după 1918 rămăseseră o enclavă maghiară care opunea rezistenţă asimilării. Atitudinea ţăranilor români din Sărmaşu faţă de evrei era dominată de decenţă şi raţiune. Nimic nu era mai departe de gândul săteanului român din Sărmaşu decât să prade, să tortureze vecinul şi, apoi, să-l predea pentru a fi măcelărit. După ocuparea Sărmaşului de către unguri, în septembrie 1944, românii au privit instinctiv către evrei ca spre o altă minoritate persecutată ca şi ei. (Va urma)

NICHOLAS M. NAGY-TALAVERA

Comentarii:

comentarii