390 de ani de la naşterea lui IOAN CĂIANU (I): Folclorul – obiect de studiu şi sursă de inspiraţie în opera umanistului Pater Ioan Căianu – Joannes Kajoni Valachus (1629/1630 – 1687) | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 20 mai 2019
Home » Cultură » 390 de ani de la naşterea lui IOAN CĂIANU (I): Folclorul – obiect de studiu şi sursă de inspiraţie în opera umanistului Pater Ioan Căianu – Joannes Kajoni Valachus (1629/1630 – 1687)
390 de ani de la naşterea lui IOAN CĂIANU (I): Folclorul – obiect de studiu şi sursă de inspiraţie în opera umanistului Pater Ioan Căianu – Joannes Kajoni Valachus (1629/1630 – 1687)

390 de ani de la naşterea lui IOAN CĂIANU (I): Folclorul – obiect de studiu şi sursă de inspiraţie în opera umanistului Pater Ioan Căianu – Joannes Kajoni Valachus (1629/1630 – 1687)

„Am vrut să slujesc patriei mele dragi şi prin modesta mea lucrare să dau şi altora

 prilejul de a-L slăvi, fără piedică, pe Domnul…”

                                                              (Joannes Kajoni, Cantionale Catholicum, 1676)

Cu toate că datele lingvistice atestă existenţa unei creaţii orale încă în epoca formării limbii române (secolele VI-X), mărturii scrise asupra folclorului românesc le deţinem abia din secolul al XI-lea. Astfel, în „Legenda maior sancti Gerardi” (episcop de Cenad) se menţionează că o femeie dintr-un sat bănăţean cânta un cântec jalnic, în timp ce învârtea la o râşniţă. Despre existenţa cântecelor populare luăm cunoştinţă în „Istoria turco-bizantină” a lui Ducas (sec. al XVI-lea), în scrierile cronicarilor, ce pomenesc de „rostirea” lor la curţile domnitorilor, la ospeţele şi luptele lui Ştefan cel Mare, aceleaşi care aveau să-l însoţească şi pe Mihai Viteazul la intrarea sa triumfală în Alba Iulia, aşa cum este prezentată în opera lui Nicolae Bălcescu „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, relevate şi în lucrarea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Melodiile româneşti din Transilvania (sec. al XVI-lea) „Savu nu lasă fata în casă” şi ale păstoriţei ce şi-a pierdut oile sau caprele sunt amintite în creaţia poetului maghiar Balassi Bálint (1551-1594).

Din perioada feudalismului dezvoltat datează primele menţiuni referitoare la practicile muzicale ale lăutarilor, păstrători ai unui bogat şi variat repertoriu folcloric. „Cântecul lui Ştefan cel Mare” va fi memorat de cronicarul polonez Matei Strykowski, care călătoreşte prin ţările româneşti în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi apoi reprodus în poloneză, după ce mai înainte avea să observe existenţa unui „glorios şi antic obicei – cântatul în adunări de cântece acompaniate de alăute, cobze şi harfe, în care sunt descrise vitejiile principilor şi voinicilor”, pentru ca în drumul său spre Giurgiu, la 1630, Paul Strassburg, pe vremea lui Leon-vodă (1629-1633), să constate că: „Lângă Voievod, alăutarii şi corul de muzicanţi cântau în limba valahă cântece naţionale ale ţării, ale patriei, din tot gâtlejul”.

Spre deosebire de epocile precedente, poezia populară, indiferent de natura ei, de dragoste sau de luptă, de înstrăinare sau de dor, începe să fie răspândită de acum şi pe calea scrisului, fiind în multe cazuri copiată de cei care se îndeletniceau cu aşa ceva.

Creaţia populară este întâlnită în trecut şi sub numele „antichităţi  populare”, căreia prin 1846 i se propune o terminologie scurtă şi cuprinzătoare folklore (din cuvântul englez folk – popor şi lore – ştiinţă, înţelepciune). Noţiunea de folclor, adică ştiinţă populară, va deveni cu timpul o disciplină care începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea câştigă tot mai mult teren. Emanciparea, relativ târzie, se datorează, „încorsetării” acesteia de ştiinţe ca: istoria, filologia, lingvistica, etnopsihologia. Se crede că în ţara noastră, cel care a folosit, primul, cuvântul de folclor a fost istoricul şi publicistul Ionescu-Gion (1857-1904) într-o recenzie din 1882. În accepţiunea sa modernă, termenul de „folclor” (folklore) este pus în circulaţie de Bogdan Petriceicu Hașdeu şi-l întâlnim în prefaţa monumentalei lucrări Etymologicum Magnum Romaniae, I- IV, 1887-1889. Renumitul savant va preciza că în lipsa unui cuvânt mai nimerit este preluată vorba engleză pentru această disciplină, pe atunci tânără, care cuprinde „…credinţele cele intime ale poporului, obiceiurile şi apucăturile sale, suspinele şi bucuriile…”. Această noţiune apoi se va răspândi mai ales prin istoricul savant Nicolae Iorga, la 1890 şi Grigore G. Tocilescu (1850-1909), autorul vastei culegeri de folclor în trei volume „Materialuri folkloristice” (1900).

Documentele semnalează că cercetarea folclorului are, în ţara noastră, o vechime considerabilă, depăşind 300 de ani, iar ca obiect de studiu şi ca sursă de inspiraţie, această disciplină va ocupa un loc însemnat în istoria culturii muzicale româneşti.

Ioan Căianu (Joannes Caioni), eruditul umanist transilvan, călugăr franciscan, care a trăit între anii 1629/1630 – 1687 (n. Leghia, com. Arghireşu, jud. Cluj – m. Lăzarea, jud. Harghita), este cunoscut în istoria culturii ca organist, constructor de orgi, compozitor, istoric, arhitect, tipograf şi botanist. În legătură cu originea sa, însuşi notează: „Natus valachus sum” (M-am născut român), folosind epitetul „valachus” alături de numele său deseori, cum ar fi şi pe coperta operei sale Hortulus Devotionis (1667), unde stă scris: „Per me… Joannem Kaioni… Valachum”. De-a lungul timpului, numele lui a fost folosit în versiunea latinizată cu iniţiala „K” (Joannes Kajoni), dar şi Caioni (îndeosebi de către cercetătorii străini). În ţara noastră şi Ungaria s-au folosit variantele reconstituite la nivelul limbii actuale: Ioan Căianu sau Caioni în română, Kájoni János în maghiară.

Bogata şi diversa activitate a distinsului cărturar continuă să fie cercetată şi studiată. Ioan Căianu a adus şi în domeniul folcloristicii o contribuţie cu totul aparte şi neaşteptată. El va întreprinde la jumătatea secolului al XVII-lea o importantă acţiune de culegere a folclorului românesc şi maghiar, făcând primele notaţii de cântece populare bătrâneşti în limba română. Ioan Căianu (Joannes Caioni) este considerat primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, având o contribuţie însemnată la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni (lat. „codicele lui Caioni”, conform graficii maghiare şi sub titlul Codex Kájoni). Culegerea muzicală cuprinde piese foarte variate (346 la număr), reflectând pe deplin interesele muzicale ale epocii: partituri, de muzică sacră şi profană, savantă şi populară, dansuri cunoscute în Transilvania secolului al XVII-lea. Manuscrisul Codicelui a fost redactat între anii 1634-1671 (în unele documente chiar din 1632) de către Mátyás Seregély (alias Matei din Şeredei), dar şi de Tasnádi Bálint (după unele surse), precum de Ioan Căianu, care a preluat materialul prin 1652, şi retras la mănăstirea din Lăzarea, lucrează la el până în 1671.

Cu patru decenii în urmă despre opera lui I. Căianu se consemnau aprecieri elogioase, cântecele populare din codice reprezentând o operă valoroasă, înscriindu-se printre cele mai izbutite colecţii de folclor din epoca feudală (secolul al XVII-lea) (Vasile Mocanu). Prin 1973, Octavian Lazăr Cosma, în Hronicul muzicii româneşti, lucrare fundamentală, unică în literatura de specialitate prin amploarea şi demersul analitic profund (Iordan Datcu, Dicţionarul Etnologilor Români, 2006), făcea precizarea: „Moştenirea lui Căianu transmisă în colecţii reprezintă o adevărată galerie a muzicii vremii sale”, exprimându-şi insatisfacţia şi regretul de „…slabul interes acordat până în prezent cercetării operei sale muzicale”. Va continua pe un ton pertinent şi plin de adevăr: „Va trebui să se acrediteze ideea că Ioan Căianu nu este numai muzicianul care ne-a lăsat melodii româneşti, ci un adevărat muzician colecţionar, a cărui contribuţie la înţelegerea fenomenului muzical transilvănean se cuvine reconsiderată. Cel care a cunoscut frământările sociale şi suferinţele poporului, ca şi creaţia artistică, de care se simţea apropiat, îndrăgind melodiile populare, a considerat să introducă în colecţia sa şi pe acelea pe care le-a preferat mai mult, ele devenind în timp valori de circulaţie, aşa cum s-a dovedit. (Va urma)

Prof. dr. Nicolae BUCUR

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.