26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (III) | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 28 septembrie 2020
Home » (Inter)Național » 26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (III)
26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (III)

26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (III)

 Vulnerabilităţile statului şi societăţii româneşti interbelice – elemente care au influenţat deciziile de cedare fără luptă a unor părţi din teritoriul naţional în vara anului 1940

În acest context de vulnerabilităţi interne, la care s-au adăugat politicianismul veros şi agresiv, deficitul acut de cultură civică şi politică în rândurile maselor largi de alegători, în special din lumea satelor, starea materială precară a majorităţii electoratului român, percepţia că statul nu este altceva decât un „opresor financiar”, interesat doar de strângerea taxelor şi impozitelor, s-a produs o discreditare continuă a regimului politic pluripartidist şi s-au creat condiţiile favorabile extinderii curentelor politice de extremă dreapta şi, într-o măsură mai redusă, a celor de extremă stânga. Într-un climat de tensiune şi incertitudine internă, la care se adăugau îngrijorările legate de ascensiunea forţelor revanşarde şi revizioniste, preluarea puterii totale de către regele Carol al II-lea, la 10/11 februarie 1938, după unii autori printr-o „lovitură de stat”, a devenit, pentru mulţi actori ai vieţii politice româneşti, „soluţia salvatoare” pentru ordinea şi liniştea ţării.

În acelaşi timp, 10/11 februarie 1938 avea să însemne şi începutul sfârşitului regimului instaurat la 8 iunie 1930. Academicianul Florin Constantiniu a susţinut cu îndreptăţire faptul că, în cele 30 de luni de domnie autoritară, s-au amorsat toate bombele viitorului: terorismul, asasinatul politic, căruia i s-a răspuns tot prin asasinat politic, criza şi ascensiunea forţelor de extremă dreapta, plebiscitul organizat ca o farsă, corupţia, guvernarea prin decrete, cultul personalităţii, etc. Aceste realităţi sumbre vor sta la baza unor evaluări simple, dar profunde a oamenilor simpli potrivit cărora „după unchiu’ fondator/şi tatăl întregitor/Carol Rex lichidator” (subl. n.).

Evidenţiind la loc de cinste preocupările notabile ale monarhului în domeniul dezvoltării culturii naţionale, totuşi, acţiunile de propagandă şi de cult al personalităţii, care atinseseră cote paroxistice în perioada respectivă, nu puteau să inducă în eroare segmente avizate din opinia publică, cele care reclamau faptul că regele Carol al II-lea patrona o castă de profitori, ce se folosea de regim pentru a-şi spori averile şi privilegiile. La rândul său, Carol al II-lea şi camarila sa, având asigurată protecţia structurilor de forţă ale statului, foloseau orice prilej pentru a obţine sume băneşti considerabile şi bunuri de valoare deosebită, inclusiv prin şantaj şi ameninţări.

O sursă importantă de înavuţire au constituit-o fondurile repartizate pentru dotarea şi înzestrarea armatei, din care o bună parte erau deturnaţi în folosul regelui Carol al II-lea şi a camarilei sale.

Cu toate acestea, „oşteanul” Carol al II-lea ţinea discursuri patriotice în care susţinea că se preocupă de instruirea şi dotarea armatei şi că nu se va ceda nicio „palmă de pământ” din teritoriul naţional.

Ceea ce a lipsit cel mai mult în perioada de domnie a regelui Carol al II-lea, a fost, potrivit istoricului militar Petre Otu, „o atmosferă morală, eroică, demnă, capabilă să genereze entuziasm, dăruire de sine şi spirit de sacrificiu”. Regimul bunului plac, cum a mai fost catalogată domnia regelui playboy, în care ascensiunea în carieră se realiza, adeseori, în funcţie de satisfacerea intereselor personale ale regelui şi ale camarilei sale, a generat nemulţumiri în rândurile corpului de comandă al armatei şi altor reprezentanţi din societate.

În legătură cu acest fapt, într-un studiu din anul 1943 referitor la cauzele care au dus la prăbuşirea graniţelor României Mari, în vara anului 1940, mareşalul Ion Antonescu, „adversarul nr. 1 al regelui Carol al II-lea şi al camarilei regale”, arăta: „De la 1930 înainte, bunul plac al Coroanei impunea la Guvern pe cine voia. Şi Coroana voia la guvern pe cine reuşea prin platitudine, linguşire, servilism, venalitate şi incorectitudine să-şi atragă simpatia „ocultei, care din umbră, făţiş şi fără nici o pudoare în ultimii ani ai regimului defunct, conducea şi pe suveran şi destinele neamului. Câtă diferenţă între prestigiul Coroanei şi autoritatea guvernelor regelui Carol I şi decadenţa acestora după războiul întregirii, mai ales în perioada de la 1927 la 1940. Conducerea ţării, în loc să se străduiască să dureze din temelii solide edificiului pe care, după 2000 de ani de zbucium şi chinuri nemaipomenite, ni-l hărăzise destinul, era preocupată şi se agita cu febrilitate pentru crearea, „consolidarea sau „dezvoltarea stărilor personale sau pe acelea ale organizaţiilor de partid. În măsura în care acestea din urmă prosperau, în aceeaşi măsură aparatul de stat se părăginea. Cine a văzut, între anii 1923 şi 1936, Arcul de Triumf de la Şosea, clădit în paiantă şi mortar, cum se dărăpăna, pe când alături şi în jurul lui se construiau cu o grabă de neînchipuit splendidele case şi palate ale diferiţilor corifei sau profitori ai partidelor avea viziunea clară a statului şi înţelegea toată drama neamului românesc” (subl. n.). Ion Antonescu considera că România era ţara în care, din cauza „jafurilor – oficializate – în avutul public, dispăruse autoritatea, răspunderea publică şi personală, onoarea, sinceritatea, dreptatea, ţara în care, prin corupţie, „totul era posibil pentru oricine. Cu o singură condiţie – să îndrăznească. Şi cine nu îndrăznea în Ţara Românească era considerat prost. O mai mare incoerenţă, dezordine, destrămare a aparatului de stat şi, mai cu seamă, o mai mare instabilitate a vieţii publice este imposibil de închipuit. „Niciodată în Ţara Românească – mai arăta Ion Antonescu în rechizitoriul său – nu a existat o perioadă în care afacerile – acelea veroase, bineînţeles – să găsească un teren de dezvoltare mai propice. Destrămarea administrativă, lipsa de control şi sancţiuni, ba, de cele mai multe ori, chiar favorizarea acestui gen de afaceri de către autorităţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, exemplul nenorocit pe care îl dădeau după 1930, în această privinţă, însăşi Coroana – lipsită de demnitate şi de prestigiu – şi miniştrii în funcţiune, nu numai că înlesneau, dar împingeau societatea şi oficialitatea noastră spre astfel de preocupări. Cine nu-şi aduce azi aminte – cu dezgust şi revoltă – de abjectele afaceri naţionale Skoda şi Ferochimica, de traficul devizelor şi al spirtului negru, de contingentări şi conversiune, de concesionarea petrolului şi reorganizarea în regii autonome a monopolurilor şi a unor instituţii etatizate, de întrebuinţarea fondurilor realizate prin timbrul de aviaţie şi timbrul de pâine etc., etc. Culmea dezmăţului, în vreme ce vârtejul milioanelor ameţea şi amuţea conducerea şi clasa suprapusă a ţării, în vreme ce atâtea avuţii erau deturnate din patrimoniul statului, şcoala şi sănătatea publică erau într-o stare de plâns, şomajul în floare, salariile funcţionarilor, magistraţilor şi ofiţerilor nu se plăteau şi regimentele făceau împrumuturi pe piaţă pentru a se întreţine.

Urmare a acestor racile, arăta Ion Antonescu, România ajunsese ţara în care „conducerea şi o minoritate a societăţii era preocupată – cu profit considerabil – de reuşita şi continua prosperitate a afacerilor personale, iar majoritatea –marea majoritate – se frământa îngrozitor la ziua de mâine. Imoralitatea şi desfrâul politic tocise într-atât simţămintele conducerii, încât nimeni nu mai vedea răul şi nimeni nu mai auzea strigătele de deznădejde ale celor – foarte puţini – care, disperat, încercau să abată statul şi societatea românească de pe drumul pierzaniei pe care se angajase cu atâta incompetenţă”. O altă consecinţă a acestei situaţii a constat în sângeroase economii bugetare pentru armată, care au făcut ca oştirea să aibă, la pace, efective fantomatice, armament „perimat, în cea mai mare parte ieşit din uz şi organizată, din ordin, tot pentru spectacole şi reclamă – mari manevre, aproape toate regale, cu mari unităţi fictive. În schimb, se modificau uniformele, care deveniseră din ce în ce mai costisitoare – sau dacă nu se mai găsea nimic de modificat, în fiecare an se mai adăuga câte ceva nou care îmbogăţea pe furnizori”.

Aceste vulnerabilităţi ale societăţii româneşti interbelice, la care se pot adăuga şi altele, au erodat România Mare, regimul democratic şi edificiul statal creat cu atâtea jertfe în anii 1916-1919 şi confirmat prin tratatele de pace.

Rapturile teritoriale din vara anului 1940 au reliefat faptul că statul român dispunea de instituţii slabe şi incapabile să reacţioneze în mod adecvat la pericolele externe şi interne.

Cu un rege care în ziua acceptării primei note ultimative sovietice din 26 iunie 1940 era interesat de găsirea unor formule ilegale pentru a fi despăgubit de statul român pentru pierderea fabricilor sale de zahăr din Basarabia, iar pe timpul exilului i-a contactat pe sovietici, prin aghiotantul său, Ernest Urdăreanu, pentru a-şi oferi serviciile în speranţa că îşi va relua tronul, este greu de imaginat, din perspectivă internă, un alt curs al evenimentelor din iunie-august 1940. Unul din scopurile prioritare ale lui Carol al II-lea, în acele zile dramatice din vara anului 1940, a fost acela de a-şi salva postul de şef al statului şi privilegiile pe care le avea.

În concluzie, apreciem că evenimentele din vara anului 1940 au evidenţiat încă o dată situaţia dificilă a României de stat tampon, situat în istmul ponto-baltic între cele două centre de presiune geopolitică de la acea dată, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică.

România va supravieţui anului 1940 şi celui de-al Doilea Război Mondial, e drept, nu în frontierele Marii Uniri, însă întrebările referitoare la cauzele prăbuşirii statului naţional român unitar, la doar 22 de ani de existenţă, rămân, în continuare, deschise.

În confruntarea geopolitică din trecut, din prezent şi cu siguranţă şi din viitor, dintre Estul şi Vestul Europei rămâne, după opinia noastră, extrem de actual şi plin de învăţăminte ceea ce credea şi afirma Gheorghe Brătianu în 1941:

„Suntem un stat de necesitate europeană, aflat în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă. (…) Permanent poziţia noastră geopolitică şi geostrategică a atras grijă şi simpatie, uneori ocrotire, dar, de cele mai multe ori, apetit şi primejdie” (subl. n.).

Dr. Dan PRISĂCARU

(Studiu preluat din volumul Acta Carpatica II, Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei)

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.