26-27 noiembrie 1918: 100 de ani de la eliberarea localităţilor Miercurea Ciuc şi Topliţa de către Armata Română

noiembrie 27, 2018 in Societate

În 13 noiembrie 1918, Marele Cartier General al Armatei Române a decis începerea acţiunii de eliberare a Transilvaniei. Pentru realizarea acestui deziderat, România a chemat sub arme peste opt sute de mii de soldaţi şi ofiţeri, care erau repartizaţi în patru comandamente de armată, şase comandamente de corp de armată, 23 de divizii de infanterie, două divizii de cavalerie, o brigadă de grăniceri, cinci brigăzi de călăraşi, două brigăzi de artilerie grea, cu 32 de baterii, un regiment de artilerie de munte. Intrarea în acţiune a trupelor române a fost grăbită de numeroasele solicitări şi strigăte de deznădejde venite din partea fruntaşilor români ardeleni, împotriva cărora autorităţile ungare au dezlănţuit o adevărată teroare

În 14 noiembrie 1918, deci după cinci zile de la decretarea mobilizării, au fost date dispoziţii ca avangarda Diviziei 7 să pătrundă în Transilvania şi, alături de formaţiile de grăniceri, „să pună, fără întârziere, stăpânire pe calea ferată din Valea Mureşului şi Oltului Superior, împiedicând distrugerea lucrărilor de artă”. În proclamaţia către locuitori dată cu acel prilej, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, a spus: „Români! Din Înaltul ordin al Regelui Ferdinand I în urma chemării Comitetului (Consiliului – n.ns.), armata română a trecut Carpaţii pentru a desfiinţa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiaşi neam. Păşind cu dragoste frăţească pe pământul Transilvaniei, oştirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naţionale şi omeneşti, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însufleţiţi de aceste gânduri, asigurăm pe toţi locuitorii pământului românesc, până la Tisa şi Dunăre, fără deosebire de neam şi lege, că vom păzi cu credinţă viaţa şi avutul tuturora”.

Astfel, începând cu 20 noiembrie 1918, trupele române au străpuns trecătorile şi au eliberat, oraş cu oraş şi sat cu sat, teritoriul Ardealului de la sud de linia Mureşului.

Avangarda Diviziei 1 Vânători a trecut peste vechea frontieră pe la Ghimeş-Palanca, punând stăpânire, în 26 noiembrie 1918, pe oraşul Miercurea Ciuc. Trupele române au fost primite în linişte, chiar cu simpatie, inclusiv de autorităţile civile şi populaţia din judeţele secuieşti, speriate de spectrul generalizării anarhiei bolşevice. După cum relevau primele rapoarte informative, prefectul judeţului Ciuc a publicat următorul anunţ: „Sosesc armatele române: să fiţi liniştiţi, să-i primiţi cu dragoste în casă”. Atitudinea populaţiei secuieşti a fost confirmată şi de rapoartele informative ale Diviziei 7 Infanterie pe baza unor „informaţiuni particulare”, din care reieşea că „populaţiunea de pe Valea Mureşului ne aşteaptă cu bucurie. (…) Populaţia – calmă. Secretarul prefectului din Csik-Szereda a întâmpinat trupele, întrebând dacă s-a intrat în Transilvania cu voia Aliaţilor şi ce doleanţe au trupele pentru hrană şi încartiruire”. Din alte rapoarte informative reiese că „intrarea avangardei Diviziei 1 Vânători în Csik-Szereda (Miercurea Ciuc) s-a făcut cu deosebit fast. Prefectul comitatului şi primarul oraşului au întâmpinat trupa la Prefectură cu cuvântări”.
În 27 noiembrie 1918 (miercuri), trupe ale Brigăzii 13 Infanterie din Divizia 7 Infanterie, comandate de colonelul Anton Gherescu, au depăşit frontiera pe la Prisecani-Tulgheş şi s-au apropiat de comuna Topliţa. Pentru întâmpinarea acestora la intrarea în comună, Consiliul Naţional Român l-a delegat pe studentul în filosofie la Universitatea din Budapesta Dumitru (Emilian) Antal, preşedintele Societăţii Studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta, originar din Topliţa. După cum avea să mărturisească ulterior, el a fost fericit şi emoţionat că i-a fost dat să îndeplinească această „istorică însărcinare”.

În Topliţa, înainte de a sosi „avanpostul” armatei române, „nu mai era nici un soldat ungur. Plecaseră toţi, cu tren blindat cu tot. Încercarea de a face să deraieze acest tren nu a reuşit”. După sosirea „avanpostului”, condus de un sublocotenent, Dumitru (Emilian) Antal, însoţit de câţiva români topliţeni, a plecat călare la marginea comunei, să-l întâmpine pe colonelul Anton Gherescu.

Însă, a avut o primă mare surpriză: „Nici n-am ieşit bine din piaţă şi am şi întâlnit soldaţi, dar în ce hal, cât de trudiţi, dezbrăcaţi şi murdari. Unul cu căciulă, altul cu cască, ori chipiu, bluze şi mantale de toate felurile. Tot aşa şi încălţaţi şi cu bocanci şi cu cizme şi cu opinci. Alături de căruţe mari cu cai rebegiţi şi cum veneau răzleţiţi câte unu doi pe un drum de vreo 4 km dădeau impresia unei armate în jalnică retragere, nu care mergea spre biruinţă. Mă durea în suflet această înfăţişare. Cât de departe era soldatul român real, de cel ideal ce mi-l făurise mintea mea că trebuie să vie să dezrobească Ardealul. Chipul ideal nu voia cu toată sforţarea mea să se depărteze de judecată, nu voia să ţină seama de suferinţele muceniceşti ce a trebuit să le îndure această armată timp de doi ani de zile. Înfrântă, ghemuită şi flămânzită în mica Moldovă. Căutam chipul exterior al soldatului român ce mi-l făurise închipuirea şi neaflându-l în haina exterioară, l-am aflat mult mai frumos în sufletul lui, în vitejia săvârşită în preajma Siretului, la Mărăşeşti şi Oituz, precum şi la suferinţele îndurate. Şi deodată înseninat sufleteşte şi în cel mai trudit şi rău îmbrăcat am văzut chipul sfânt al adevăratului soldat român, al celui fără pereche în vitejie şi răbdare”. După 4 km de drum, în care timp au făcut pe multe grupuri de privitori să aclame armata română, Dumitru (Emilian) Antal şi însoţitorii săi l-au întâlnit pe colonelul Anton Gherescu, care venea însoţit de căpitanul Minişca, ce purta încă uniformă de husar unguresc. În numele celor care-l însoţeau, Dumitru (Emilian) Antal a rostit câteva cuvinte de bun venit.

Însă, la puţin timp după intrarea noastră în comună, acesta a avut altă surpriză: în piaţă a început, „în cântec de muzică militară, defilarea însufleţită a unei divizii întregi, cu ofiţeri pe cai sprinteni, cu soldaţi uniform îmbrăcaţi, toţi cu căşti, păşind cu pasul soldatului român al cărui chip îl purtam în suflet. Nu-mi venea să cred ochilor şi mă întrebam nedumerit de unde au ieşit toţi aceştia, căci eu nu pe ei i-am întâlnit mergând, întru întâmpinarea comandantului lor! Şi doar n-a trecut nici o jumătate de oră de atunci, când au avut timp să se pună la rând şi apoi să defileze precum au defilat? Şi fără să caut răspuns uimirii mele, alungată mi-a fost pentru totdeauna mâhnirea ce mi se aşezase încâtva pe suflet la cea dintâi întâlnire a lor şi din toată inima am însoţit cu urale defilarea, apoi am jucat cu veselie în hora ce s-a încins cât a fost piaţa de mare, în care era şi bunica mea, femeie de 80 de ani. A fost cea dintâi horă înfrăţită pe teritoriul României noi al cărei cetăţean am devenit, împreună cu toţi topliţenii, din acel sfânt şi neuitat moment”.

În seara acelei zile, intelectualii din Topliţa au oferit un banchet celor 60 de ofiţeri ai diviziei. Ocupat cu revizuirea unui apel adresat secuilor, avocatul Dumitru (Emilian) Antal a ajuns cam târziu la masă, iar potrivit obiceiului vechiului Regat, comandantul ajunsese la al treilea toast. „Cum vorbea într-o frumoasă limbă moldovenească, nici unul dintre ai noştri, eram toţi cu dialect ardelenesc în vorbă, nu a îndrăznit să ia cuvântul. Pentru a salva situaţia, am primit învoirea fruntaşilor să vorbesc eu. Când m-am sculat încă nu ştiam ce voi spune. Entuziasmul şi fericirea pentru România Mare simţeam că vor şti să-mi spună ce să vorbesc. A fost destul să încep, rostind agrăirea (formula de adresare – n.ns.) ca inspiraţia să dea graiul sufletului vreo 10 minute într-una. În cele ce le-am spus mi-am luat adio de la Ungaria. Ce am spus nu-mi mai pot reconstitui, ştiu doar atât că de la a doua minută au început aplauzele, apoi uralele, apoi toţi s-au sculat în picioare continuând mai mult în salve de cuvinte decât în propoziţii închegate. Am vorbit poate cum nu voi mai avea parte să vorbesc în viaţa mea, căci emoţiile avute atunci nu se mai pot repeta. Petrecerea a durat în acelaşi ton până dimineaţa, de o pomenesc şi astăzi ofiţerii cu care întâmplător şi rar mă mai întâlnesc, spunându-mi: Ca în Topliţa nu ne-am petrecut nicăieri”.

Rapoartele informative confirmau că „Avangarda Diviziei a 7-a a fost primită cu entuziasm la Topliţa. Ungurii ce se aflau în localitate au depus armele. Comunele din împrejurimi au trimis delegaţiuni să salute armata română şi să comunice că aşteaptă şi în comunele lor sosirea armatei române cu multă dragoste. Administratorul de plasă din Reghinul Săsesc s-a prezentat la Topliţa, cerând instrucţiuni. În satele săseşti sosirea armatei noastre nu e bine văzută. Se zice că saşii din Ditrău ar avea intenţiunea de a se opune la dezarmare. În localitate s-a găsit un depozit de muniţiuni, iar în gară câteva vagoane. S-a pus garda naţională de pază”.
În drumul lor spre inima Transilvaniei, ostaşii Diviziei a 7-a s-au bucurat de o primire triumfală. Până în 29 noiembrie 1918 a fost atins cursul râului Mureş, trupele române au pus stăpânire pe podul de peste calea ferată de la Târgu Mureş, iar cu ajutorul gărzilor naţionale locale au controlat trecerea Mureşului.
În dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1918, de-a lungul străzilor principale ale oraşului Reghin, la instituţii şi în gară străluceau drapele tricolore. Oraşul se pregătea de sărbătoare, iar delegaţii aleşi, oameni în căruţe şi călăreţi se îndreptau spre Alba Iulia şi soseau în gara din Reghin, veneau cu steaguri tricolore, cu tablele localităţilor şi conducătorii lor. Erau români de prin satele Văii Gurghiului, Văii Beicii şi Chiherului şi din satele de pe câmpie, care aşteptau să vină trenul de la Topliţa, încărcat cu delegaţi, precum şi trenul de la Ciceu şi Corbu. După ce trenul respectiv s-a pus în mişcare spre Alba Iulia, la geamuri se vedeau fluturând steaguri tricolore şi se auzeau cântece patriotice româneşti: „Deşteaptă-te, române!”, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, „Hora Unirii”. Pe la ora 11:00, în oraşul Reghin a apărut prima patrulă a armatei române, sub comanda unui sublocotenent care a fost întâmpinat de I. Popescu, directorul băncii „Mureşana”. Ofiţerul român a ajuns la primărie şi i-a comunicat subprimarului sas Emil Schuller că: „Din acest moment, armata română a pus stăpânire pe oraş şi garantează ordinea şi libertatea cetăţenilor”. Subprimarul a urat bun venit celor sosiţi, dând asigurări de tot concursul primăriei, iar prima măsură luată a fost înlocuirea gărzii maghiare din sediul primăriei.

Col. (r) dr. Aurel V. DAVID (Vitralii – Lumini şi Umbre, nr. 36/2018)