Abonamente în format PDF

Cu doar 16 lei/lună (150 de lei/an) puteți avea
în căsuța dvs. de e-mail ziarul nostru în format PDF.
Detalii la informatiahr@gmail.com.


15 martie 1848 – Revoluţia maghiară în conştiinţa românilor din Transilvania | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 12 aprilie 2021
Home » (Inter)Național » 15 martie 1848 – Revoluţia maghiară în conştiinţa românilor din Transilvania
15 martie 1848 – Revoluţia maghiară în conştiinţa românilor din Transilvania

15 martie 1848 – Revoluţia maghiară în conştiinţa românilor din Transilvania

Întreaga Europă a anului 1848 a fost cuprinsă de o efervescenţă revoluţionară programatică. Dezvoltarea industrială, apariţia băncilor şi a clasei de mijloc, creşterea aglomerărilor urbane şi a creditului a dus la formarea burgheziei economice, care era în contrast cu vechile rânduieli feudale cu clase sociale încleştate şi privilegii.

Era nevoie de reînnoiri sociale şi economice profunde, a apărut şi s-a dezvoltat conştiinţa naţională a popoarelor Europei, deveniseră prezente în opinia publică de atunci conceptele de „libertate, fraternitate, democraţie.

Scânteia revoluţionară s-a aprins la Paris – Franţa, aici revoluţia a pus capăt domniei tiranice a regelui Ludovic Filip. De la francezi s-a extins repede spre estul Europei şi în Imperiul Habsburgic şi în Ţările Române, Moldova şi Ţara Românească.

La Viena, Revoluţia izbucneşte în ziua de 13 martie 1848 şi de aici a ajuns repede în Ungaria şi Transilvania, ultima provincie a imperiului.

Curtea de la Viena iniţiase în decenii anterioare discuţii cu privire la nevoia unor schimbări, nu le putem spune reforme, la nivelul tuturor straturilor sociale ale societăţii din complicatul angrenaj birocratic imperial, care a edictat Reforma Leopoldină de la 1691, Transilvania devenind oficial Provincie autonomă în cadrul Imperiului Habsburgic, subordonată Cancelariei aulice de la Viena, apoi în timpul Mariei Tereza şi a excentricului său fiu, Josef al II-lea, care a domnit între 1780-1790. În timpul domniei acestuia din urmă a avut loc şi Răscoala lui Horea de la 1784, înăbuşită în sânge de armata nobililor unguri şi cea imperială. Au urmat răzbunări şi pedepse cumplite împotriva aşezărilor din Munţii Apuseni, o vendetă inutilă care a surprins lumea civilizată din apusul Europei.

Spusele lui Horea „iobăgie să nu mai fie” nu au avut nici un ecou în rândul stăpânirii, chiar împăratul care acceptase tacit răscoala lui Horea cu program revoluţionar, tocmai pentru a mai reduce pretenţiile nobililor, conţilor şi grofilor, a dispus reprimarea sălbatică care pusă în practică a depăşit prin cruzimi toate metodele feudale primitive. S-a folosit de dezbinare pentru a stăpâni.

Rănile au rămas adânci în conştiinţa de generaţii a populaţiei româneşti din cetatea apusenilor, pentru că, deşi s-au produs unele ameliorări ale situaţiei acesteia, însă de la Viena până în Transilvania era ceva cale şi grofii latifundiari cu puternice mentalităţi feudale doreau să menţină asuprirea naţională, socială a populaţiei de jos, a iobăgiei şi sarcinilor feudale tot mai apăsătoare. Speranţele românilor aşteptate de la „drăguţul de împărat” nu au ajuns până la ei, sălbăticia marilor latifundiari şi deţinători ai industriei locale a continuat. Ei au adoptat un sistem de exploatare tot mai decadent, izolând Transilvania de lumea civilizată, încercau să acopere decadenţa economică, socială prin măsuri de constrângere, adâncite însă în concepţiile feudale învechite de practici sociale şi economice.

O altă populaţie compactă naţional era aceea a secuimii, învăţată cu multe privilegii, însă starea aceasta era depăşită de măsurile de organizare administrativă şi distribuirea puterii ale Transilvaniei, luate în scopul servirii intereselor Curţii de la Viena. Secuii, ale căror origini controversate se pierd în vremuri, au fost o comunitate compactă, colonizaţi cu sarcini de militari grăniceri pe Arcul Carpatic. Ei sunt cel mai nefericit popor, fiind din toată istoria lor manipulaţi de stăpânii Ungariei, o masă de manevră folosită în scopuri şi interese care nu erau ale lor, până şi-au pierdut de fapt limba şi originile. În preajma revoluţiei ungare starea secuimii era nemulţumitoare, fiind multe mişcări ale acestora.

În acest context, începe revoluţia maghiară la Pesta şi de la Buda la 15 martie 1848, având ca promotori revoluţionari pe Ludovic Kossuth şi Petőfi Sándor, la care s-au aliat intelectuali precum Jókai Mór, Vasvári Pál, intelectuali urmaţi de mulţimea orăşenilor. La început entuziasmul revoluţionar este puternic şi se răspândeşte cu rapiditate.

Sub deviza „egalitate, libertate, fraternitate” s-a lansat proclamaţia de la Pesta, conţinând 12 puncte, redactate concis. Contrar devizei Proclamaţiei lui Kossuth de la 15 martie 1848, la punctul 12 se stipula unirea Transilvaniei la Ungaria.

Se formează un Consiliu de locotenenţă care acceptă solicitările, se instituie guvernul revoluţionar condus de Kossuth. Curios este faptul că Kossuth şi Petőfi, căpeteniile revoluţiei, care au manifestat un naţionalism-şovinism maghiar intransigent şi criminal, nu erau la origine unguri. Kossuth, pe numele real Kohutek, era slovac născut la Bratislava, iar Petőfi, ideologul naţionalismului unguresc, era fiul unui măcelar sârb.

Vestea evenimentelor de la Buda şi Pesta au ajuns după 20 martie la Cluj, Târgu Mureş şi alte oraşe ardeleneşti; după care se cere în adunări sporadice jurământ de credinţă revoluţiei ungare.

Românii, populaţia majoritară din Transilvania şi locuitori aici din toate timpurile, nu puteau sta deoparte şi nu puteau accepta condiţiile acestea.

Pe lângă Tabla Regească a Transilvaniei erau stagiari denumiţi „cancelişti”, tineri români care se vor remarca în evenimentele ulterioare în frunte cu Avram Iancu. Românii s-au mobilizat şi a fost convocată Adunarea Naţională la Blaj, pe Câmpia Libertăţii, la 15 mai 1848, unde au fost prezenţi şi au ţinut cuvântări fruntaşi ai comunităţilor româneşti din toată Transilvania, intelectuali, preoţi, învăţători. A doua adunare a românilor a avut loc în octombrie 1848 în acelaşi loc, când s-au conturat pretenţiile naţiunii române din provincie.

Dorinţele românilor evocate în luările de cuvânt şi prin rezoluţia adoptată au fost expuse raţional şi răspicat. În esenţă, au susţinut egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor conlocuitoare, desfiinţarea iobăgiei, egalitatea între stări şi clase, proprietate, cultură şi învăţătură în limba maternă, libertate religioasă, secole la rând interzise.

Cel mai important aspect a fost cel legat de punctul 12 din Proclamaţia de la Pesta din 15 martie, pentru că românii nu au fost consultaţi şi nu erau de acord cu încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Dezideratele populaţiei româneşti nu au fost pe placul revoluţionarilor unguri şi de aici s-a iscat conflictul ce avea să fie devastator şi care a dus la compromiterea revoluţiei, precum şi la acele puncte mai generoase din proclamaţie. Doctrina ideologică încleştată a conducerii revoluţionarilor unguri, în frunte cu Kossuth, i-a trimis pe români în tabăra potrivnică a autorităţilor imperiale, spre care manifestau credinţa că li se va face dreptate.

Prin evoluţia evenimentelor, Avram Iancu a devenit conducătorul oştilor ţărăneşti, care s-a retras şi organizat pentru început în cetatea apusenilor, după care s-au desfăşurat lupte crâncene între români şi unguri, tocmai pentru că ungurii prin conducătorii lor şi care de la sine putere au proclamat alipirea Transilvaniei la Ungaria, au exclus populaţia majoritar românească de la orice îmbunătăţire a soartei ei, menţinerea privilegiilor clasei conducătoare formată din grofi, conţi, baroni, nerecunoaşterea ca naţie a românilor, în fine, lipsirea lor de orice drepturi.

Mai mult de atât, s-au dedat la declaraţiuni belicoase şi repercusiuni, în faţa cărora moţii din Apuseni, dar şi din celelalte zone ale Transilvaniei au fost nevoiţi să se apere, să lupte, aducând jertfe de vieţi şi sânge pentru dorinţa şi aspiraţiile lor de libertate.

Cităm din declaraţiile incitatoare ale lui Kossuth:

– La Bratislava declara: „Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională egală este NEREALISTĂ, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar (…) de va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea!”.

– La 17 martie, Kossuth Lajos: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar!”.

– La 10 octombrie 1848: „ Atunci ar fi mai bine de cumva nu v-aţi fi născut, căci nimănui din cei care s-au sculat în contra patriei maghiare nu i se va ierta …”.

– Petőfi: „…să se scoale poporul unguresc, secuiesc, toţi cu toţii şi să se şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiştecare vânzător de patrie”.

Au început represaliile deosebit de violente împotriva românilor, cu precizarea că nu numai împotriva celor mobilizaţi în cetele lui Avram Iancu, ci şi a populaţiei total inofensive: femei, copii, bătrâni, luaţi la întâmplare din calea năvălitorilor.

S-au instituit aşa-zise „tribunale de sânge” organizate în Transilvania, de comisarul Csányi, dovedit un individ atavic şi sângeros, trimis special de Kossuth cu această misiune. Pornirile criminale au cuprins Transilvania, victime fiind românii – sunt episoade cu întâmplări incredibile. Refuzul înrolării în armată era pedepsit cu spânzurătoarea. S-a consemnat în istorie că au fost incendiate (arse complet) peste 300 de sate româneşti şi au fost 40 de mii de victime, fapte comise de „revoluţionarii” lui Kossuth.

Românii s-au opus la mobilizarea în armata maghiară, ostaşii regimentelor grănicereşti din Năsăud şi Orlat, populaţia românească, pentru a se apăra, au trecut la forme de organizare separată. După Adunarea naţională de la Blaj a românilor din octombrie, prin fruntaşii lor, românii au declarat că refuză recunoaşterea uniunii şi consideră valabile autorităţile imperiale de la care primesc sprijin. În Ardeal se prevedea un război civil sângeros, cum s-a şi întâmplat.

Secuii, potrivit tradiţiei lor disciplinate, sunt chemaţi la adunarea secuiască de la Lutiţa, de către comisarul guvernamental Berzenczey László, unde li se cere să se prezinte călare, înarmaţi şi cu hrană, aprox. 60 mii de secui, consemnează chiar izvoarele istorice maghiare. Incitaţi de Kossuth şi ceilalţi conducători ai revoluţiei ungare, pornesc, năvălesc pe văile Nirajului şi Mureşului. Mulţimea înarmată a secuilor de aproximativ 25-30 mii de combatanţi scapă de sub control, ucid tot ce găsesc în cale, incendiază şi prăduiesc. Exemplificativ este ce s-a întâmplat la Reghin, unde au pătruns, fiindu-le predat oraşul de oficialităţi în seara zilei de 1 noiembrie 1848. Alexandru Ceuşianu, în cartea „Vremuri de osândă”, descrie evenimentele dramatice din Reghin, crime, incendii, devastări la care cad victime atât români, cât şi unguri şi saşi, cu motivul că l-au încartiruit în oraş pe colonelul austriac Urban, cu compania sa de grăniceri năsăudeni, care între timp s-a retras la cererea oficialităţilor pentru a evita violenţele. Printre cei asasinaţi se numără şi Constantin Romanu Vivu, la Sângeorgiu de Mureş; în Apuseni este prins şi asasinat Petre Dobra.

Românii se apără mai bine în Apuseni, se remarcă prin fapte eroice Pelaghia Roşu, care se pune în fruntea femeilor călare şi alungă batalioanele armatei maghiare.

Până în zilele noastre răzbat în lumea ştiinţifică controversele între istoricii români pe de o parte, cei unguri pe de altă parte, ultimii susţinând că cifra de 40 de mii de victime ar fi exagerată, că i-ar include printre victime şi pe cei din rândul ungurilor.

Deşi trecerea timpului a mai vindecat rănile, adevărul însă nu trebuie nici uitat şi nici răstălmăcit, tocmai pentru că la îndemnul conducătorilor lor de atunci şi de acum, maghiarii nu recunosc Unirea de la 1 Decembrie 1918, iar pe de altă parte, data de 15 martie este ziua naţională a maghiarilor de pretutindeni, când pentru noi, românii, reprezintă cu totul altceva: ce am reuşit în acest material cu totul rezumativ să ne readucem aminte, adevărul cum a fost el.

La afirmaţia istoricilor şi politicienilor ungari că au fost victime alături de români şi unguri şi că românii s-ar fi purtat provocator, ar fi de clarificat:

– De ce batalioanele de militari unguri conduşi de Hatvani s-au dus la Câmpeni şi Abrud, ca să îi nimicească pe români? Cu ce drept au pătruns în comunităţile şi satele româneşti, unde erau autorităţi şi nu aveau ce căuta, nici un maghiar nu se afla în primejdie. În realitate, la Abrud au vrut să îl atragă şi să-l prindă în cursă pe Avram Iancu. Pentru o presupusă conciliere, Kossuth l-a trimis pe deputatul Dragoş ca să îi ademenească pe conducătorii românilor pentru a-i imobiliza. Batalionul condus de Hatvani i-a atacat prin surprindere pe români şi l-au luat prizonier pe Petre Dobra, pe care în zilele următoare l-au asasinat.

– De ce s-au instituit „tribunalele de sânge” conduse de comisarul Csányi, când au fost ucişi civili, femei, copii, bătrâni?

– Uciderea în masă şi hărţuirea locuitorilor români a fost o politică de stat a guvernului revoluţionar ungar, pe când pretinsele victime din rândul ungurilor nu au fost localnici inofensivi şi s-au datorat nevoii de legitimă apărare.

– Refuzul lui Kossuth de a discuta de la egal la egal cu românii şi de a nu fi răspuns pozitiv la îndemnul lui N. Bălcescu, pentru înţelegere cu revoluţionarii români.

Cu multă înţelepciune şi cu valoare fundamentală peste timp sunt cuvintele românului Emanoil Gojdu, român filantrop şi reputat jurist care a introdus limba maghiară în justiţia Ungariei, referindu-se la cele două naţiuni: „luptând una împotriva alteia, ele se vor distruge.

Parcursul fidel al evenimentelor revoluţionare este expus şi tratat cu fidelitate de istoricul Silviu Dragomir, în monografia închinată lui Avram Iancu şi în cercetările publicate de regretatul istoric şi arhivist mureşan Ioan Ranca.

Prof. univ. dr. Ioan SABĂU-POP, avocat

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.